O întâlnire pierdută

Liviu Zaharescu a pierdut lupta cu viaţa pe 9 noiembrie. Dumnezeu să-l odihnească! #colectiv

În ultimele săptămâni, ceva ne-a unit: durerea colectivă. Aş vrea ca textul acesta să nu fie despre durerea pierderii, ci despre importanţa şi preţuirea întâlnirii dintre oameni, cel mai scump dar al lumii acesteia. Există un timp şi un spaţiu limitat pentru întâlniri, iar irosirea acestor momente nu face decât să aducă o cicatrice destinului.

Cu câteva zile înainte de accidentul de la Colectiv, eram prin Romană cu treabă. Prin forfota şi zumzăiala aia, l-am zărit pe Liviu, colegul meu de la master. Nu l-am strigat, nu am încercat să-l opresc, nici nu ştiu dacă el m-a văzut. Eu mă grăbeam să ajung în alt loc, căci aşa suntem noi, ne grăbim mereu să ajungem undeva. Şi oricum aveam senzaţia că ne vom revedea, aşa că mi-am zis: Lasă că vorbim data viitoare, poate ieşim la o bere cu colegii într-o zi. Peste câteva zile a avut loc tragedia de la Colectiv, iar în dimineaţa de sâmbătă am aflat că Liviu se afla printre cei răniţi. A urmat o săptămână de agonie, urmăream cu toţii pagina lui de facebook ca să aflăm veşti noi. La un moment dat am auzit de la familie şi prieteni că starea lui este stabilă. Mă liniştisem oarecum, aveam impresia că a trecut greul, că o să fie bine. Ştiu că i-am spus unei colege: Arina, când se face Liviu bine, ieşim cu toţii la o bere, nu mai amânăm. Acum câteva zile am aflat că Liviu este cea de-a 47-a victimă. Deşi tardiv, o să ne facem timp acum. Dar nu să mai ieşim în oraş, să-i auzim vocea colegului nostru, să-i mai întâlnim privirea. Ci să îl conducem pe ultimul drum.

Oamenii nu pot învia, dar aduc la viaţă regrete. Doar în momentele de criză existenţială admitem care sunt lucrurile cu adevărat importante şi care sunt oamenii care îţi aduc o licărire în suflet, chiar şi pentru un timp scurt. Avem parte de întâlniri cu oameni excepţionali care ne pot schimba, dar nu percepem aproape niciodată această şansă.

Construim ziduri, punem obstacole lumeşti, dăm tăcerea mai tare. Suntem orgolioşi şi orbi. Preocupaţi cu fleacuri. Ratăm şi amânăm întâlniri, ne izolăm şi ne protejăm. Ne înconjurăm cu accesorii, dar înlăturăm fundamentalul.

Investim prost, de multe ori, în oameni care ne consumă, ne epuizează, care distrug misterul întâlnirii. Oameni care de cele mai multe ori nu ne sunt alături, nu ne pot înţelege, nu ne împărtăşesc viziunile şi principiile. Ne pun piedici, ne ţin în acelaşi cerc vicios al superficialităţii umane. Ne amăgesc şi ne dezumanizează. Treptat, pierdem inocenţa şi misterul întâlnirii. Cum spune John Fowles în Magicianul: „(…) aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume bogată în mister şi în emoţii subtile. Nu numai specii de animale dispar, dar şi specii de simţăminte.“ Chiar şi aşa, ne este mai uşor să gestionăm superficialul pentru că duce la uitarea de sine. Nu are pretenţii, nu are aşteptări. Profunzimea, în schimb, cere introspecţie şi trezirea spiritului. Vorbim de prea multe ori despre chimie, când de fapt ar trebui să căutăm lumina dintre oameni.

Efemeritatea vieţii, dar mai ales absurditatea ei, mă face să mă întreb care (mai) este sensul vieţii, dacă există unul. Se vorbeşte mult despre sens, dar de multe ori îl căutăm în locuri greşite. Friedrich Nietzsche spunea că viaţa înseamnă a transforma constant în lumină tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim. Este atât de simplu: iubirea autentică dintre oameni, acea întâlnire pură care naşte lumină, este singurul lucru care dă sens. Pentru că, în definitiv, iubirea este calea vieţii de a dura o eternitate.

Liviu, atât cât l-am cunoscut, mi-a lăsat impresia de om care a găsit formula vieţii desăvârşite: de a trăi după moarte prin intermediul iubirii familiei, prietenilor, colegilor, cunoscuţilor.

P.S. Am fost sâmbătă şi am plantat copaci undeva prin Teleorman. Vlad, îţi mai aminteşti că ţi-am propus să-i dăm un nume primul copac plantat împreună. M-ai întrebat ce nume vreau să-i dăm, iar eu nu ţi-am răspuns imediat. Ţi-am spus apoi că mă voi gândi. Ezitam. M-am hotărât acum. Aş vrea să-l numim Liviu. În memoria unui om care, la fel ca stejarul acela plăpând, avea şanse să prindă rădăcini şi să înalţe tot mai sus. Şi da, poate că viaţa trebuie să meargă mai departe, dar sub alte forme…

Acest text este dedicat în memoria colegului şi prietenului nostru, Liviu Zaharescu. Rămas bun, om drag! Sper că ai găsit o lume mai bună, că asta tare nedreaptă este!