Nu, Eminescu nu le zice mai nimic francezilor. Ceea ce face ca publicarea romanului Florinei Ilis să fie de două ori semnificativ: mai întîi pentru  (literatura şi) autoarea română care se distanţează iată, publicînd un al doilea titlu,  în franceză, la scurtă distanţă, după un precedent roman, apreciat şi premiat în Franţa, de către Courrier International , „Cruciada copiilor”; şi a doua oară pentru că Eminescu are şansa să pătrundă acum, mai mult sau mai puţin, dar totuşi să pătrundă,  în imaginarul literar al cititorilor şi literaţilor francezi.

Romanul  „Vieţile paralele” e un obiect literar straniu şi mirific, e un OZN literar. Viaţa lui Eminescu e toată pe un platou sofisticat de disecţie. Lui Eminescu i se face un RMN, e scanat în toată fibra sa, i se inspecteză toate pliurile, de carne şi de hîrtie, i se injecteză creierul cu o substanţă de contrast, i se pompează în inimă un lichid fluorescent, i se analizează hermeneutic fişierul medical şi i se întocmeşte cu probitate un dosar de Securitate. Mitul nostru naţional devine, sub stiloul Florinei Ilis, un corp extraterestru, o entitate umană supraomenească, numai potrivit pentru a purcede, fiecare în parte şi colectiv, la o şedinţă de psihanaliză - individuală şi de grup. Amantul, lunaticul, gazetarul, smintitul, filozoful, urmăritul, scuipatul, poetul, reacţionarul, blîndul,divinizatul, laşul, incandescentul Eminescu, cu vieţile lui paralele, desfoiate de autoare în registrul anchetei, eseului, biografiei, dramaturgiei,  romanescului.

În Franţa,trebuie să-l iubeşti deja pe Eminescu (ca Anabelle) sau să o iubeşti pe Florina Ilis (ca miile care au citit „La Croisade des enfants”) , sau ambele în acelaşi timp, ca să  citeşti pînă la capăt 650 de pagini despre o Românie pe mai multe straturi, cu epoci care se varsă unele în altele, neetanş, cu zeci de personaje din istoria literaturii, „opace” , pentru un străin – Titu Maiorescu, Mite Kremnitz, Kogălniceanu, Veronica Micle, Caragiale, etc.

Frumuseţea este că au apărut deja cîteva cronici entuziaste în Franţa, (în Le Magazine Litteraire, Le Matricule des anges), iar criticii au vibrat la acest OZN literar neaşteptat, si pentru că au fost sensibili, de fapt, la talent. Thomas Délandre (Le Magazine Littéraire) a văzut just că autoarea română reuşeşte un „portret cubist” al poetului Eminescu dar criticul s-a mulţumit să citeze copios din Wikipedia , deşi Eminescu era tot în Florina Ilis. Pe unii francezi îi va interesa povestea de iubire, pe alţii contextul socio-politic al vieţii lui Eminescu, şi mulţi vor gusta ironia care scaldă fiecare frază a Florinei Ilis, ca un reflector lucid care ne aduce aminte că lumea e teatru şi viaţa e vis.

Florina Ilis e la Paris, pentru promovarea cărţii, şi Eminescu  s-a strecurat, magnanim,  în mantia ei discretă, de scriitoare fără capricii, inteligentă, caldă. Librarii sunt un pic „descumpăniţi”, simt că e un titlu care va merge bine dar, ce păcat, îmi spune Bronia, de la librăria La Compagnie:

Am căutat să comand şi n-am găsit nici măcar un volum de poezii de Eminescu, traduse în franceză. Francezii care se vor îndrăgosti de poetul român graţie romanului Florinei Ilis, vor dori să-i descopere poezia.”  

Cu ediţii epuizate, traduse cu zeci de ani în urmă de Marguerite Miller-Verghy, Elisabeta Isanos şi Michel Steriade, Paul Miclău sau Annie Bentoiu, azi, în Franţa, poezia lui Eminescu e ca şi cum n-ar fi fost scrisă niciodată. Cititorii Florinei Ilis îşi vor trăi dezamăgirea ca pe o superbă dragoste tîrzie, neconsumată pînă la capăt.

Ar fi fost o oportunitate uriaşă. Anticipînd aceste eveniment editorial, ICR ar fi putut stimula de acum un an, prin proiectele de sprijinire a apariţiilor editoriale în străinătate derulate de CENNAC, reeditarea sau chiar apariţia unor volume inedite din poezia eminesciană în limba franceză."Les Vies parallèles" a fost de altfel editata cu sprijinul unui astfel de program.

Pe 16 ianuarie, ICR Paris găzduieşte întîlnirea Florinei Ilis cu publicul francez, în prezenţa excelentei traducătoare Marily Le Nir şi a criticului literar Thomas Délandre.

Graţie fabuloaselor Vieţi paralele imaginate de Florina Ilis, după 125 de ani de posteritate literară, Eminescu are şansa să înceapă să pîlpîie pe firmamentul literar mult prea înstelat al Franţei: precum

„Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie / Era pe când nu s-a zarit/Azi o vedem, si nu e.”