"Nu este o criză a teatrului, ci una a spectatorului"

Actorul Horaţiu Mălăele resimte faptul că publicul a devenit mai leneş şi că arta a ajuns, uneori, periculos de îndrăzneaţă A făcut roluri memorabile pe marile scene din ţară şi din

Actorul Horaţiu Mălăele resimte faptul că publicul a devenit mai leneş şi că arta a ajuns, uneori, periculos de îndrăzneaţă

A făcut roluri memorabile pe marile scene din ţară şi din străinătate. Deseori, simpla sa apariţie în faţa publicului a născut umor de înaltă calitate şi chiar lacrimi. Maestrul Horaţiu Mălăele a vorbit deschis, "La masa Adevărului", despre Dumnezeu, familie şi cultură, despre acele valori pe care speră să le vadă iar "la putere" în societate. El crede în maturizarea spectatorului şi în capacitatea lui de a discerne între fals şi autentic. Horaţiu Mălăele mizează şi pe forţa tinerilor de a răzbi prin labirintul tranziţiei.

CARTE DE VIZITĂ

s-a născut la 1 august 1952, la Târgu Jiu
a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" în 1975, clasa profesor Octavian Cotescu
a jucat în peste 50 de filme şi a interpretat peste 150 de roluri
a expus peste 3000 de caricaturi în 36 expoziţii naţionale şi internaţionale
din 1996 este actor al Teatrului Bulandra

- Adevărul: În ce stadiu găsiţi cultura românească acum faţă de momentul decembrie '89?

- Horaţiu Mălăele: Am nişte repere clare, dar mi-e greu să măsor cultura de azi cu aceea de dinainte de '89 şi să-mi dau seama unde am ajuns acum. În raport direct cu viaţa, lucrurile pe de-o parte stau mai bine, iar pe altă parte stau mai bizar. Pentru că înainte de '89 se jongla în teatru cu parabola, cu alegoria, cu subtextul, iar publicul era mult mai maleabil, mai subtil şi mai inteligent, pregătit să decripteze rapid lucruri care nu se puteau spune din cauze cunoscute. După '89 şi până în momentul acesta, publicul a devenit mai puţin circumspect, mai leneş, pentru că există acest "mură-n gură". Lucrurile se spun pe şleau, se spun abundent, uneori insolent. După '89, oamenii au început să creadă în libertatea pe care şi-au câştigat-o, au început să şi-o folosească în beneficiul personal şi au apărut piese bune, îndrăzneţe, a apărut o literatură de calitate. Această literatură şi-a atins uneori limitele şi a devenit periculoasă prin îndrăzneală.

- Credeţi că publicul e mai puţin cizelat decât cel de până la Revoluţie? În fond, "cererea" determină "oferta".

- Da, dar asta nu e o scuză pentru că la un moment dat apar lucruri, nu pot să le spun proaste, dar bizare. Nu e adevărat că publicul care merge la un anumit gen de spectacole nu merge la altele. Ce-i drept, există un public fidelizat al Teatrului Bulandra, unul al Naţionalului, altul al Teatrului de Revistă. Îndeobşte, un tip care face parte dintr-un asemenea public nu deschide uşa celuilalt teatru. Foarte puţini migrează, dar o fac în momentul în care simt nevoia acută să o facă, în momentul în care simt că s-au împlinit într-un fel şi pot să aibă deschidere. E foarte greu. De pildă, mie mi-a fost foarte greu să-l citesc pe Joes pentru că e o literatură critică şi pentru că se referă la o anumită zonă. Evident că este un mare scriitor, dar probabil dacă aş fi fost mai dotat, dacă raniţa mea ar fi fost mai bogată, dacă indulgenţa mea ar fi fost mai mare, s-ar putea să-l fi citit şi recitit cu mare plăcere.

- Sunt pregătiţi tinerii de azi pentru teatru de calitate?

- Eu cred că da. Faptul că sălile Teatrului de Comedie sunt pline la spectacole bune spune multe. Vreau să vă dau exemplu un spectacol a cărui regie poartă semnătura mea - "Regizorul", de Gogol. Evident că se citeşte mai puţin astăzi ca niciodată sau nu se citeşte aproape deloc, dar văd public tânăr la acest spectacol, publicul care simte nevoia de Gogol. Este un lucru încurajator.

- Simte nevoia de Gogol sau simte nevoia de Horaţiu Mălăele?

- Publicul simte nevoia şi de Horaţiu Mălăele... Aici putem să ne "rătăcim" puţin şi să vă prezint lucrurile dintr-o altă perspectivă. La un moment dat, societatea era furibundă asupra construirii unui loc de agrement care să se numească "Dracula Park". A fost un mare scandal. Eu nu am fost deloc împotriva lucrului acesta. Am fost şi sunt în continuare "pentru". O asemenea construcţie, evident, poartă o mică frivolitate, dar într-un asemenea loc poţi invita oameni din străinătate care pot afla, din vecinătate sau chiar din lăuntrul locului, că această ţară i-a născut pe Brâncuşi, pe Mircea Eliade, pe Eugen Ionescu.

- Nu suntem în stare să ne promovăm altfel valorile decât prin intermediul unor parcuri de distracţie?

- E trist, dar până acum nu au găsit alte soluţii. Intelectualitatea sau diplomaţia română nu a găsit alte soluţii ca lumea, ca vecinătatea să afle că nu suntem numai mâncători de lebede şi vânzători de copii.

- Care credeţi că e cauza palidelor noastre demersuri diplomatice în privinţa promovării culturii româneşti? Sunt piese de teatru care se joacă în străinătate şi la care ambasadele noastre nu depun niciun efort să aducă public.

- Cred că sunt oameni neinteresaţi să o facă. Pe lângă faptul că s-ar putea să fie o cabală extraordinar de bine organizată împotriva unei ţări relativ mici şi pe care s-o considere fără însemnătate. Pe lângă această cabală există şi o indiferenţă, o neştiinţă, o lentoare, o indolenţă. Dar nu numai a diplomaţiei româneşti şi nu numai a noastră.

- La nivel politic credeţi că s-ar putea face mai multe în acest sens?

- Eu cred că da. Eu sunt născut la Târgu Jiu, un oraş-muzeu. Am fost la Auvers, în Franţa, şi am constatat că în tot acel mic orăşel există amprenta lui Van Gogh. Peste tot unde te duci vezi un semn al trecerii lui, el trăind acolo o mică perioadă până în momentul morţii. Acest orăşel este imprimat de Van Gogh, iar locuitorii acestui oraş trăiesc numai de pe urma fetişurilor mai de bun sau mai de prost gust pe care le vând. Un oraş ca Târgu Jiu, care e un oraş-muzeu, ar trebuie să trăiască, după părerea mea, numai din Brâncuşi. Nu din industrie mică sau mare, ci din Brâncuşi. Pentru mine e o mană cerească, un bulgăre de aur care ar trebui exploatat. Am vorbit cu primarul Târgu Jiului, care pare un om hotărât şi un om de înţeles şi extrem de gospodar - pe care-l laudă chiar mama, şi dacă mama o face înseamnă că aşa stau lucrurile - şi sper ca lucrurile să se îndrepte. Nu-mi dau seama cât de rapid, nu vorbesc numai de Târgu Jiu, vorbesc de toată ţara asta, de toată cultura asta.

- Credeţi că se poate acţiona mai bine în acest sens în rândul comunităţilor locale decât la nivel central?

- Ce autoritate centrală poate să tranşeze lucrurile într-o ţară în care toată lumea crede că poate să facă ce vrea? E foarte greu. Cred că la nivel local, din aproape în aproape, lucrurile ar putea evolua.

- Înainte de 1989, publicul vedea anumiţi actori în filme şi venea după ei la teatru să-i vadă jucând. Acum se fac mult prea puţine puţine producţii cinematografice; atunci se făceau pe puţin 24 de filme pe an.

- Din păcate da, dar lucrurile sunt extrem de complicate. Există o serie de vedete care se nasc din cauza televiziunilor, un fel de efemeride, care aşa cum se nasc, aşa şi dispar. Televiziunea este un concasor extrem de periculos. Lucrul bun este faptul că televiziunea, printre aceste multe efemeride, mai naşte şi o vedetă autentică. Nu-mi dau seama care este frecvenţa cu care se nasc vedetele adevărate, care vor face carieră. N-am controlat piaţa, dar cert este că dacă înainte un institut de teatru năştea 10 actori pe an, acum foarte multe institute de teatru nasc peste 500 de actori.

- Şi atunci concurenţa reglează piaţa...

- Evident, dar din 500 de absolvenţi este greu de presupus că există atâtea talente reale. Fiind şi atâtea şcoli, acum toţi profesorii adevăraţi care ştiau pedagogie, să zidească, să construiască un actor s-au împrăştiat, aşa cum oamenii noştri buni sunt împrăştiaţi în toate partidele politice. Asta în loc să avem, aşa cum au englezii, două partide. Aşa poate că lucrurile ar avea o mai mare concentrare de valoare şi de personalităţi politice. Şi în teatru, dacă ar exista trei-patru instituţii, lucrurile ar sta puţin mai bine, în sensul în care ar exista oameni, capacităţi care să nască nişte actori autentici, nişte intelectuali autentici, pentru că e vorba şi de carte aici. Se fac telenovele proaste, scenarii proaste.

- Se poate vorbi despre telenovele bune?

- Pot să existe. Evident că "telenovelă" a devenit peiorativ, dar e un cuvânt care ar putea include şi noţiunea de calitate. Suprema desfătare a artistului creator cred că este aceea de a place tuturor categoriilor - să placă şi prostului, şi înţeleptului, şi bătrânului, şi copilului. Adică să se uite la ceva şi să plece câştigat de acolo. Ăsta a fost marele avantaj al unui geniu care a făcut film şi care s-a numit Chaplin, că a plăcut tuturor categoriilor. Această forţă intelectuală ar putea duce până acolo încât ar tăia puţin această nevoie de a face asemenea produse. Iată maneaua! Oamenii încep să nu mai simtă nevoia de un asemenea gen.

- Credeţi că au dispărut manelele?

- Cred că da. Am auzit de la un organizator că a încercat să facă spectacol cu nişte distinşi artizani ai unui asemenea stil şi că vânduse doare câteva bilete.

- Credeţi că se pot schimba lucrurile în bine, din acest punct de vedere?

- Umanitatea nu trebuie să meargă tot timpul la deal, trebuie s-o mai ia şi la vale.

- Sunt necesare căderile?

- Absolut! Cred că fac parte din spirala asta universală.

EDUCAŢIE

"Există o relaţie de interdependenţă între cultură şi religie"

- Am încheiat perioada în care încercam să ne regăsim?

- Se poate. Exuberanţa pricinuită de faptul că putem să facem într-un fel ce vrem, să ne gestionăm singuri viaţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a răcit puţin. Se vorbea şi de o criză a teatrului. Niciodată nu a fost o criză în teatru pentru că actorii au rămas aceiaşi, scriitorii sunt aceiaşi, decorul acelaşi. Dar dacă a fost o criză adevărată, a fost în afara teatrului, a fost o criză a spectatorului.

- Sunteţi un om religios?

- Da.

- Cum vedeţi dezbaterile privind eliminarea religiei din curricula şcolară şi a obiectelor religioase din instituţiile de învăţământ?

- Eu sunt un tip credincios şi familia mea aşişderea. E o chestiune de opţiune, adică nu cred că trebuie să fie o chestiune de impunere. E un lucru sensibil, care nu trebuie făcut cu violenţă şi cu autoritate. Părerea mea e că sentimentul religios nu trebuie impus în şcoală. Problema religioasă ar trebui să vină de la sine şi îndeobşte să vină din sânul familiei.

- Credeţi că lipsa formării religioase a tinerilor ar putea avea consecinţe pe termen lung?

- Lipsa lui Dumnezeu împinge lucrurile într-o zonă periculoasă. Faptul că îţi ţii singur în braţe destinul, faptul că acţionezi de unul singur, s-ar putea să te rătăcească şi să aibă consecinţe extrem de grave, o dată la nivel individual şi pe urmă la nivel de societate. Există o relaţie de interdependenţă clară între cultură şi religie, între cultură şi morală. Moralitatea unei societăţi impune un anumit fel de cultură.

"Lipsa lui Dumnezeu împinge lucrurile într-o zonă periculoasă"

- Credeţi că s-ar impune o serie de parteneriate între instituţiile culturale şi Biserică?

- Teatrul Metropolis este într-o relaţie bună cu Patriarhia Română. Nu mă pricep foarte bine la ceea ce înseamnă Biserica, aşa ca instituţie, dar e evident ar trebui să facă ceva. După cum văd că, în străinătate, Biserica Catolică face lucruri deştepte în relaţia directă cu enoriaşii, cu omul, adică îl implică şi se implică totodată. Sistemul ăsta de ansamblu, de trăit împreună, face ca lucrurile să ia o întorsătură pozitivă. Faptul că revistele noastre publică numai nenorociri, pe care le-a făcut nu-ştiu-care popă de nu-ştiu-unde sau nu-ştiu-care călugăr care nu-ştiu-ce a făcut, e un lucru extrem de dăunător.

- Afectează sentimentul religios al oamenilor?

- Da, afectează şi creează o imagine negativă a Bisericii. Cred asta, dar nu ştiu cum ar trebui să se îndrepte lucrurile.

- Credeţi că avem o clasă politică la ora actuală?

- Eu cred că da, la cât mă pricep eu. Din relaţiile mele tangenţiale cu lumea politică cred că lucrurile stau destul de bine. Avem oameni îndârjiţi care cred în ceea ce fac, oameni pregătiţi care au dovedit că pot face treabă. Problema este că avem enorm de multe partide. Fiecare personalitate politică a încercat să se aranjeze la un partid sau să creeze un partid şi sunt extrem de împrăştiaţi. Valorile se află, câte una, câte două, în cadrul fiecărui partid. Şi atunci nu există o coeziune, nu se creează forţe puternice şi nu se creează temelia unui partid puternic.

- Credeţi într-un sistem bipolar?

- Un sistem cum există în Anglia ne-ar fi de mare folos. Aşa cred. Îmi dau şi eu cu părerea, toată lumea se pricepe la politică.

- De atâta vreme nu avem o lege a mecenatului... Vi se pare firesc?

- Nu îmi dau seama ce ar fi însemnat o lege a mecenatului, însă un soi de mecenă accidental a tot fost. Avem câţiva oameni de bine, poate că sintagma este tâmpită, sau oameni cu suflet bun care au fost generoşi la nivelul unei instituţii vitregite, cum este această instituţie culturală care se numeşte teatru. Este bine pentru că nu avem încotro, dar instituţiile teatrale ar trebui la rândul lor să trăiască bine de pe urma a ceea ce fac. Şi nu se întâmplă aşa din foarte multe motive. Cred că unul din motive este şi faptul că nu avem o lege serioasă, o lege a teatrului. Se tot lucrează de 10 ani. Sunt actori mari care au ajuns la pensie şi care trăiesc mizerabil, actori care au făcut spectacole memorabile, de care ne-am bucurat foarte tare.

- Dacă mâine aţi fi numit ministru al culturii, care ar fi prima măsură pe care aţi lua-o?

- În primul rând aş scoate actorii în afara teatrelor pentru o zi. Adică le-aş crea contracte pe durată determinată. În afara câtorva teatre în care aş lăsa câţiva actori societari, iar ceilalţi să poată migra de la un teatru la altul. Să poată avea proiecte acolo unde sunt cerute, acolo unde şi-ar dori să joace. Această migrare ar face ca distribuţiile să fie mai viguroase, mai bune. Spectacolele ar fi mai de calitate.

- Aţi merge pe teatru de proiect?

- Aş merge şi pe teatru de proiect. Adică ar trebui desfiinţat sistemul de angajat pe viaţă într-un teatru. A fost un sistem foarte bun pe care l-am împrumutat de la ruşi, în anul de graţie 1947, şi care a funcţionat foarte bine în perioada de până în '89. Dar după '89 băltim în sistemul ăsta şi sunt 19 ani de când actorii sunt plătiţi în sistem comunist, adică lucrează, nu lucrează, se încadrează cam în acelaşi salariu.

- Aceasta ar fi prima măsură pe care aţi lua-o?

- O primă măsură care ar revigora în mod evident sistemul de funcţionare şi calitatea spectacolelor.

- Credeţi că ministerul ar putea iniţia o asemenea strategie?

- Nu cunosc sistemul de funcţionare al ministerelor. Sunt foarte mulţi oameni prin instituţiile astea mamut care ar trebui să păstorească şi să ocupe în mod clar de ceea ce facem şi, implicit, de viaţa noastră. Cred că o restructurare a acestor instituţii ne-ar lumina puţin. Cred că există şi o inerţie a sistemului. Foarte mulţi încearcă să reziste pe anumite funcţii.

- Revenind la situaţia actorilor tineri, credeţi că se poate ca azi să joci într-o telenovelă, iar mâine să-l joci pe Hamlet?

- Poţi. Din perspectiva unui actor toate lucrurile sunt OK. Nu poţi să condamni un actor mare pentru asta. Nu vreau să nominalizez... Situaţia lui financiară îl obligă să joace într-o telenovelă. Faptul că o face este o consecinţă a unui sistem rău gestionat. Faptul că se ajunge la un asemenea compromis, ca un actor să decadă într-un fel din ambiţiile lui şi să se dedea la lucruri ieftine. E vorba de bani. Pe mine nu mă deranjează că un actor joacă într-o telenovelă. Mă deranjează că în acea telenovelă există foarte mulţi oameni care nu au ce căuta acolo şi cuplează numai din cauza faptului că se bucură de o mică glorificare, de acest mic vedetism de care vorbeam. Când văd profesionişti şi mari actori care au demonstrat în spectacolele mari că sunt amestecaţi cu oameni care nu au nicio treabă nici cu filmul, nici cu teatrul, este un lucru deranjant. Pentru că se vede lipitura, se vede falsul.

"Pe mine nu mă deranjează că un actor joacă într-o telenovelă. Mă deranjează că în acea telenovelă există foarte mulţi oameni care nu au ce căuta acolo."

- Vă referiţi la vedetele umflate cu pompa...

- Evident. Există şi o extravaganţă. Adică luăm o vedetă, să zic din fotbal, şi pentru că este mare vedetă să-i mijlocim să joace într-o producţie cinematografică. Este un compromis ieftin şi condamnabil.

Cel mai mare adversar

Timpul îmi este un mare adversar, un mare duşman şi în acelaşi timp un mare prieten. Poate şi neputinţa. Iată că se conjugă cu primul adversar. Nu poţi face mai mult. Ţi-ai dori să faci mai mult şi nu ai timp sau chiar nu poţi. Mi-aş dori să pot influenţa mai mult oamenii în bine. Nenorociţii fac rău şi fără să-şi dea seama. Cum spune o vorbă românească: "Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!".

"Nenorociţii fac rău şi fără să-şi dea seama. Cum spune o vorbă românească: "Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!""

Oamenii "din umbră"

În primul rând soţia şi mama mea au fost alături de mine tot timpul. Sau, mai exact, le-am simţit alături de mine tot timpul. Sunt oameni care îţi asigură un confort psihic. Doamne fereşte, dacă ţi se întâmplă ceva, ştii că vor fi alături de tine. E unul din reperele cu care îmi păstrez aproape prietenii. Şi am prieteni vechi şi constanţi. Sunt şi din lumea teatrului şi din afara teatrului.

"Sunt oameni care îţi asigură un confort psihic. Doamne fereşte, dacă ţi se întâmplă ceva, ştii că vor fi alături de tine."

AMINTIRI

"Mama a reuşit să îmi vindece o rană gravă"

O poveste pe care o ţin minte este că, la un moment dat, într-un exerciţiu acrobatic pe scenă, mi-am făcut o rană la un picior. Se întâmpla înainte de 1989. Pe urmă am plecat într-un turneu în Ungaria. Am luat nişte antibiotice, iar rana nu s-a vindecat. Am revenit în ţară şi am fost la câţiva doctori şi rana tot nu se vindeca. Din contră, se făcuse o ulceraţie foarte puternică, punând în pericol piciorul. După ce am luat toate antibioticele posibile, după ce am făcut toate operaţiile posibile pe locul respectiv şi credeam că piciorul e compromis, am plecat Târgu Jiu, la mama.

Am încetat orice activitate şi am plecat la mama. Mama m-a oblojit aşa cum ştia ea să o facă, fără medicamente, fără nimic, şi într-o săptămână am plecat de acolo vindecat. Apropo de emigrare şi de rădăcini, locul în care te-ai născut e o amprentă, un semn. Cred că nu întâmplător te-ai născut acolo. Nu întâmplător te-ai născut din părinţii ăia. Cred că nimic nu este întâmplător.

"Apropo de emigrare şi de rădăcini, locul în care te-ai născut e o amprentă, un semn. Cred că nu întâmplător te-ai născut acolo."

- Nu v-aţi gândit niciodată înainte de '89 să fugiţi din ţară?

- Ba m-am gândit. În ultima perioadă lucrurile deveniseră insuportabile. Chiar în '89. Chiar în anul acela mă gândisem serios. Deşi din '71 şi până în '89 ieşeam în străinătate cam la doi ani. Am avut un conflict cu autorităţile în '86 când au încercat să nu-mi dea voie. În cele din urmă am reuşit să plec, dar destul de greu. Şi cum spuneam, în '89 lucrurile deveniseră tragice pentru români, în general. Pentru mine ca familist erau de nesuportat. Şi atunci m-am gândit ceva timp să încerc să fac ceva pentru familia mea. Din fericire, s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Şi cred că locul meu este aici.

- Aţi fost admirat de Nicolae Ceauşescu? V-a vorbit vreodată?

- Nu, niciodată! Cu atât mai mult cu cât am intrat într-un conflict - minor pentru ei, major pentru mine - cu fosta Securitate.

- Ce s-a întâmplat?

- Nu aş vrea să povestesc despre asta. Au povestit prea mulţi despre relaţiile lor cu Securitatea. Povestea mea este minoră faţă de unii care au avut poveşti înfiorătoare cu această instituţie. Şi nu are rost să pun eu povestea mea mică şi nesemnificativă pe lângă poveştile lor tragice.

- Aveţi nostalgii interbelice?

- Am! A fost o perioadă relaxată a societăţii româneşti pentru că se trăia în confort financiar, adică leul avea valoare. A fost o perioadă scurtă, de vreo 10 ani, când lumea a dus-o bine. Nu-mi dau seama dacă nu a fost prea multă distracţie sau dacă moda era ciudată. Lumea era mai petrecăreaţă, mai puţin agitată. Dar această bucurie limitată a fost plătită cu vârf şi îndesat.

- S-a stricat fasonul românului în perioada comunistă?

- Evident. Noi când plecam în străinătate se pleca prin RDG, iar pe urmă se trecea în RFG. La nivelul aceluiaşi popor se întâmplase ceva extrem de grav. Mergeai în RDG şi vedeai nişte oameni cenuşii, livizi, supţi, munciţi, cocoşaţi. Şi exact în şapte minute - vorbesc de Berlin - cât traversai dincolo vedeai altă lume. Incredibil, la nivelul aceleiaşi religii, a aceluiaşi popor.

- Dacă nu ar fi fost aceşti aproape 50 de ani de comunism, unde credeţi că ar fi fost România acum?

- Era sus de tot! Eram bine, foarte bine. Aveam mai puţine probleme. Pierdeam mai puţin timp cu interviul, vorbeam despre altceva. Văd ce s-a construit acum, alandala, oamenii sunt preocupaţi să facă, să înalţe, să fie, să existe, să trăiască.

- Nu credeţi că este o luptă între a fi şi a avea?

- Cred că a existat dintotdeauna. E un conflict care nu există numai la noi.