Noii inchizitori şi ce fac urmaşii Securităţii

Mai are nevoie România de liste cu securişti? De liste cu politicieni care au avut în familie colaboraţionişti? E nevoie de noi ramificaţii care să arate ce trambuline au folosit unii pentru a ajunge în funcţiile dorite?

Obsesia listelor e veche, în această regiune a fost mereu folosită, de otomani, pe urmă în perioada interbelică de legionari şi de Siguranţa statului, în vremea comunismului, de partidul unic şi de braţul său înarmat Securitatea şi, nu în cele din urmă, de noile structuri democratice. Cum scria cunoscutul dizident polonez Adam Michnik, istoria nu se repetă doar de două ori, aşa cum credeau Hegel sau Marx (drama originală care se transformă în farsă). Nu, istoria se repetă de mai multe ori, fiindcă „lumea este plină în continuare de inchizitori şi eretici, de mincinoşi şi minţiţi, de terorişti şi terorizaţi. În permanenţă cineva este ucis la Termopile, cineva bea paharul de cucută, cineva trece Rubiconul, cineva scrie liste de proscrişi. Şi nu există deloc indicii care să arate că toate acestea ar înceta să se mai repete” (Adam Michnik, Mărturisirile unui dissident convertit, Polirom, 2009, traducere de Sabra Daici).

Zilele trecute, ministrul Economiei, Claudiu Năsui, a depus la Senat un proiect privind crearea registrului lucrătorilor Securităţii şi legăturilor de rudenie ale persoanelor care ocupă demnităţi sau funcţii publice cu aceştia, prin completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii.

Gestul, spune ministrul, are legătură cu acuzaţiile PSD că cei din USR-PLUS ar fi copii de securişti, aşa că vrea să schimbe legea pentru a demonstra contrariul. Tânărul ministru nu are însă nimic împotriva colaboraţioniştilor, devreme ce el a adus-o pe Claudia Prisecaru la minister, deşi avea o decizie de colaborare cu Securitatea, confirmată în justiţie, în primă instanţă. A insistat să o păstreze, în ciuda tuturor criticilor, şi a renunţat la această persoană care îi fusese „recomandată” de „oameni cu experienţă în administraţie” doar după ce a vorbit despre registrul securiştilor.

Năsui joacă rolul inchizitorului care vrea să purifice societatea, să o elibereze de tarele trecutului şi să-i arate cu degetul pe cei care au rude care au colaborat cu Securitatea. La 30 de ani de la căderea comunismului ar putea părea un demers cel puţin inutil, fiindcă deja Ion Iliescu a fost preşedinte vreme de 10 ani, iar el a avut funcţii în care era deasupra Securităţii (cel puţin ca prim-secretar al Comitetului Judeţean PCR Iasi în perioada 1974-1979, Ion Iliescu nu numai că a colaborat cu Securitatea, dar a şi coordonat-o).

Lustraţia are loc în general după mari schimbări sociale şi politice, dar România a ratat-o în primii ani de după 1990, fiindcă abia ajunseseră la putere personaje din fosta elită comunistă, iar Securitatea îşi continua existenţa prin noile structuri. Atunci ar fi trebuit obligaţi colaboraţioniştii să se dea la o parte. Şi tot atunci ar fi trebuit pedepsiţi cei care au comis crime în anii 50, prin procese individuale. În loc de toate acestea, în România anilor 90 aveau loc conflicte etnice şi mineriade, iar în paralel profesioniştii serviciilor secrete privatizau Securitatea şi foloseau dosarele în jocuri politice şi economice.

A existat şi o vocaţie a moştenitorilor celor care se aflau înainte de 1990 în funcţii cheie sau în aparatul represiv şi care au făcut cariere serioase în afaceri, în administraţie, în diplomaţie. Li s-au dat trambuline, li s-au creat oportunităţi, au fost îndrumaţi spre anumite burse, apoi spre traseele cu scurtături. Şi după ce au trecut prin şcoli şi universităţi mai mult sau mai puţin prestigioase, li s-au oferit cele mai bune şanse. 

Pentru a scoate aceste lucruri la iveală, pentru a demonstra cum s-a făcut şi, poate, se mai face selecţia într-o ţară ieşită din comunism, e nevoie mai degrabă de o echipă bună de istorici şi sociologi, decât de o lege care să ne arate că tatăl ministrului Sănătăţii, Vlad Voiculescu a colaborat cu Securitatea şi dădea note informative despre străinii cu care intra în contact ca monitor de schi, că tatăl liderului PNL, Ludovic Orban, a fost chiar ofiţer al Securităţii, la Braşov, în perioada cea mai crudă a acestei instituţii, sau că tatăl lui Alexandru Rafila a fost şef al Securităţii în Arad, la finalul anilor 1940.

Informaţiile despre ce au făcut părinţii, bunicii, unchii, fraţii, surorile, erau strânse cu sârg în epoca stalinistă şi după, urmând proverbul des folosit de Securitate, că „sângele apă nu se face”. Altfel spus, copiii poartă ca pe o boală scheletele familiei şi trebuie să ducă în spate povara părinţilor şi a celorlalte rude, chiar dacă ei au mers în sens invers, au avut alte vieţi, alte principii, alte idealuri.

Într-o democraţie liberală, responsabilităţile sunt individuale şi nu poate fi învinovăţit nimeni pentru colaboraţionismul din familie. Apoi, listele Securităţii nu pot fi oricum luate ad literam: e nevoie de context, de cercetări încrucişate, de verificări, fiindcă în arhivele Securităţii nu este adevărul absolut.

Listele cu informatorii şi securiştii familiilor politicienilor nu vor limpezi neapărat lucrurile, ci mai degrabă vor arunca zgură peste ceea ce e important şi vor compromite eventualele persoane incomode. După modelul Monei Muscă, singura politiciană lustrată cu adevărat.

Informaţiile dintr-un eventual registru Năsui pot demonstra cel mult cât de meritocratic s-a făcut selecţia elitelor politice, administrative, de afaceri în ultimii 30 de ani. Cât de mult au contat vechile elite în formarea celor noi. Un caz şcoală ar fi nepotul celui mai longeviv şef al spionajului comunist, Nicolae Doicaru, care conduce filiala regională a Huawei. Ce traseu a avut, cum a fost selectat şi ce aranjamente politice a făcut după ce a ajuns în funcţie. 

Sabina Fati - Deutsche Welle