Urmăresc în ultima vreme cum e comentată “criza refugiaţilor” şi mă străduiesc – nu întotdeauna cu succes – să înţeleg ce va urma. Observ cum foarte multă lume – firesc – e emoţionată de dimensiunea tragică a acestei fugi de război, de mizerie şi de nesiguranţă. De partea cealaltă, observ – şi asta mi se pare problema – că liderii politici din Uniunea Europeană nu prea ştiu pe unde să scoată cămaşa, luând decizii şi făcând declaraţii contradictorii. Sigur, toată lumea pare de acord cu principiile nobile şi umaniste europene, dar când e vorba să le aplice în viaţa concretă, nu prea iese mare lucru. Şi nu e vorba despre Viktor Orban şi de gardul lui, ci de liderii importanţi în UE. Inclusiv doamna Merkel, care mai întâi se arată generoasă şi primitoare, apoi decide controale la graniţă.

Oricâte interpretări în cheie politică s-ar putea face, mi se pare că problema refugiaţilor arată că instituţiile europene şi ţările europene sunt, în primul rând, depăşite administrativ. Desigur, e complicat să organizezi, în câteva zile, primirea a zeci de mii de oameni cărora trebuie să le asiguri un minimum de trai şi de siguranţă. Dar nu se ştia (sau măcar presupunea) de atâta timp că asta se va întâmpla? Că problemele din Siria şi din alte ţări îi vor face pe tot mai mulţi oameni să fugă? Şi unde ar putea să se refugieze, dacă nu în Uniunea Europeană, tocmai pentru că e un teritoriu primitor şi respectuos faţă de oameni şi faţă de drepturile lor?

Se puteau şti toate acestea din timp. Chiar dacă UE nu are un serviciu secret propriu, primeşte informări de la serviciile statelor membre. Şi apoi, fluxul de imigranţi tot vine, de multă vreme, spre Europa. Bărci scufundate şi victime au mai fost şi de fiecare dată s-a întâmplat la fel: câteva zile a vuit presa, emoţia s-a răspândit intens pe Facebook, după care s-a uitat totul. Mica insulă Lampedusa de lângă Sicilia este, de multă vreme, poarta de intrare a mii şi mii de imigranţi şi refugiaţi, care depăşesc numărul locuitorilor ei. De ani întregi, oamenii de pe insulă şi autorităţile italiene solicită o soluţie europeană pentru problema imigranţilor, tocmai în numele solidarităţii europene despre care vorbesc acum oficialii germani şi ai altor state. Şi? Şi decizia s-a amânat, chestiunea a fost sucită pe toate părţile şi lăsată aşa. Abia când a ajuns cuţitul la os şi-au adus aminte mulţi de solidaritatea europeană. Fără succes. Câteva ţări din Est nu sunt de acord cu cotele obligatorii, aşa că Germania le ameninţă cu tăierea fondurilor structurale (ceea ce arată un semn de slăbiciune din partea Germaniei). În acest timp, presiunea mediatică asupra liderilor europeni creşte, dezbaterea asupra problemei refugiaţilor şi imigranţilor se înteţeşte (uneori cu argumente aiuritoare), dar soluţiile nu prea se văd. Iar pe drum, pe traseele traficului de persoane, se află încă mulţi disperaţi şi amărâţi. E o chestiune de timp până vor ajunge şi ei la porţile UE.

Aşa încât, dacă înţeleg eu bine, problema e veche. Uniunea Europeană are lideri slabi şi lipsiţi de viziune, care într-o situaţie complicată precum aceasta se încurcă în proceduri, ritualuri de negociere, sensibilităţi naţionale şi politichie ineficientă. De ani întregi, de pildă, Viktor Orban alunecă pe lângă principiile şi valorile europene, dar UE n-a reuşit să-l oprească. Acum face garduri. De ani întregi, chestiunea migraţiei şi a refugiaţilor e pe agendă, e considerată arzătoare. Şi? Şi atât.