Neutralizarea Centrului Europei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Versailles, final de iunie 2018. Scriu aceste rânduri de la Versailles, unde Forumul Ministerial Aspen s-a reunit pentru a discuta tema atât de complexă a ascensiunii globale a naţionalismului.

Pentru români, Versailles este mai puţin asociat cu remarcabilul palat sau cu personalitatea regelui Ludovic al XIV-lea (le Souverain Gouverne par Lui-Meme - un dictat înscris pe tavanul încărcat al formidabilei Săli a Oglinzilor, simbolizând concentrarea puterii în mâinile suveranului, pe placul multor autocraţi contemporani), dar mai ales cu Tratatul de la Versailles, cel care a decis soarta Germaniei şi a schimbat din temelii politica şi diplomaţia europeană şi a lumii. Tratatul, încheiat la finalul lunii iunie 1919 - exact acum 99 de ani - reflectă multe dintre principiile lansate de preşedintele Woodrow Wilson în faimoasele sale 14 Puncte (despre importanţa decisivă a celor 14 Puncte asupra soartei noastre şi a naţiunilor din Europa centrală şi orientală citiţi aici). Excesul punitiv faţă de Germania a făcut, din păcate, ca drama Marelui Război să se repete după încă nici o generaţie. 

Dacă acum un veac, problema centrală era legată de neutralizarea centrului Europei şi a eliminării riscului dominaţiei germane, astăzi situaţia s-a inversat. Centrul Europei este slăbit, o multitudine de centre şi periferii alternative fragmentează politica, deciziile şi discursul european. Până acum ceva timp, cuplul franco-german reprezenta (şi încă mai poate reprezenta) motorul integrării europene. Emmanuel Macron a adus o vitalitate şi energie suplimentară ideii de Europa unită. Preşedintele francez pare, însă, tot mai singur în entuziasmul său pentru mai multă Europă. Cancelarul german este şubrezit de probleme în coaliţie şi de relaţia tensionată cu Donald Trump, un adversar declarat al multilateralismului, inclusiv în varianta sa europeană. Italia, Olanda şi Austria par mai tentate de “modelul Orban-Kaczynski” decât de declaraţiile despre suveranitatea europeană sau refondarea Zonei Euro, venite de la Paris şi, mai moderat, de la Berlin. 

Efectul Brexit, care a condus iniţial la recreerea unui front comun în UE 27, şi-a consumat efectele. În Nord şi Sud, Est şi Vest, politica europeană pare să o ia razna. Populismul, etno-naţionalismul şi autoritarismul sunt în creştere alarmantă, exodul migrator dinspre Est şi Sud, deşi în scădere, continuă să fie combustibil pentru radicalism şi intoleranţă. Iar Rusia joacă cu şiretenie o mână slabă, exploatând şi amplificând fricile şi insecuritatea publicului din societăţile democratice. Atacat din interior şi din exterior, Proiectul European, din speranţă pentru întreaga lume, riscă să devină victima propriului său succes şi un omonim al incapacităţii politice şi instituţionale de a traversa cu succes criza financiară, demografică, a migraţiei şi a sistemului de guvernanţă european şi global.

România se apropie cu paşi repezi de cea mai mare responsabilitate internaţională deţinută de ţara noastră de la preşedinţiile Adunării Generale a ONU în 1967, a OSCE în 2001 şi a Consiliului de Securitate în iulie 2004. Din păcate, Preşedinţia Consiliului UE - #TheRoad2Sibiu cum ne alintăm pe reţelele sociale - survine într-un moment politic intern şi extern extrem de defavorabil. Războiul de supravieţuire politică internă consumă toate energiile pozitive, inclusiv obligatoria colaborare între centrele de putere pentru o preşedinţie românească de succes.

Cel puţin până acum, linia oficială a Bucureştiului a fost cea de asociere cu “nucleul dur” european. Dar care nucleu? Italia s-a îndepărtat dramatic de Paris şi Berlin, Spania rămâne şubrezită politic şi de problema catalană, Olanda, Austria şi o parte a ţărilor nordice sunt în zodia “reinventării” politice. Preşedinţia noastră nu va rezolva nici MCV, nici Schengen, nici accesul la Zona Euro sau negocierea de fonduri europene suplimentare în noul Cadru Financiar Multianual. Atâta vreme cât reputaţia noastră în Europa rămâne precară şi suntem incapabili să facem saltul de ambiţie, viziune, guvernanţă şi pragmatism necesare evadării din capcana mediocrităţii, toate indică păstrarea aceluiaşi statut periferic pentru România. Şi, totuşi, măcar în intenţie şi acţiune, decizia de a rămâne fideli principalelor noastre alianţe în Europa şi cu SUA - deci, favorabili unui Centru puternic - rămâne cea corectă şi obligatoriu de jucat. Tentaţia apucării pe drumul rătăcirii de valorile democraţiei, pluralismului şi a statului de drept ar reprezenta cea mai severă eroare, cu efecte devastatoare pentru însuşi viitorului naţiunii.

Însă, dacă prin minune, liderii noştri vor înţelege miza superioară a perioadei de crâncenă încercare prin care trece Europa şi noi odată cu ea şi dacă vom continua să facem parte din minoritatea de state care acţionează pentru întărirea şi nu şubrezirea Centrului Europei este posibil să repurtăm cea mai mare victorie de la aderarea noastră la UE şi NATO: aceea de a demonstra că, deşi imperfecţi, putem fi o naţiune consecventă şi predictibilă, capabilă să joace, măcar pentru 6 luni, în Liga Mare a politicii europene. Atunci, cine ştie, Consiliul European de la Sibiu ar putea deveni, pentru câteva ore, un fel de Versailles românesc. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite