“Nea Vişinescule, mai zi şi mata ceva”

Cazul Vişinescu a picat la ţanc cât să acopere goliciunea vacanţei parlamentare şi moleşeala politică a unei veri în care doar Traian Băsescu a mai zumzăit ceva şi a dansat pe măsură.

Un torţionar dezlegat pe străzile Bucureştiului, stors de ani, cu glicemia crescută, dar destul de agresiv când este şicanat cu microfoane şi întrebări incomode, este un subiect zemos pentru presa care a focalizat instantaneu asupra cazului, dovedindu-se feroce şi un pic revanşardă, ca şi cum atrocităţile lui Alexandru Vişinescu-fostul comandant din anii ‘50 al Penitenciarului Rm. Sărat-, acum ar fi fost săvârşite şi descoperite. Un elan pe alocuri pompieristic în a-l judeca şi condamna  de parcă, după zeci de ani de căutări şi eforturi susţinute în a-i da de urmă, serviciile secrete au reuşit în sfârşit extrădarea lui din vreun bantustan, urmare a unei abile munci de informaţii. Nimic mai fals, însă.

Domnul Vişinescu, bătrânelul acela costeliv, topit de ani şi de ultima variantă  a caniculei bucureştene, îşi trăieşte de zeci de ani amintirile “de glorie” în inima unei capitale europene.  Asta fără ca nimeni să-l fi deranjat şi să-l fi chemat să ne  povestească şi nouă din faptele lui de arme, să ne spună poate câte ceva chiar din neliniştile lui, ca executant al unui sistem opresiv care, cumplită soartă, îl  forţa să fie rău şi chiar abominabil pe alocuri, în pofida convingerilor sale cu faţă umană. Povara atâtor fărădelegi nu pare să-l fi îndoit prea mult nici în faţa copiilor care îi bagă băţul prin gard şi-l şicanează, dar nici în faţa lui Dumnezeu, martorul nevăzut de atunci şi judecătorul de acum. Ci doar să-l fi transformat de-a lungul timpului într-un străbunic abil în a se eschiva de acuzaţiile ce i se aduc, pozând el însuşi într-o victimă a odiosului sistem care, bată-l soarta de sistem!, dacă erai mic şi slab te înghiţea el, cu fulgi cu tot. A acelui sistem în care el si alţi călăi ca şi el au mărşăluit călcând pe cadavre şi împlinindu-şi astfel vocaţia de lichidatori, construindu-şi cu pistolul la centiron un viitor  dintr-o piramidă de “oameni care au fost”, din care plecase viaţa, dar rămăseseră demnitatea şi morala creştină ca să străbată în timp până la noi.

 Într-un hăţiş juridic cu competenţe şi încadrări pe text de lege, cu termeni şi termene prescrise dar şi cu mulţi martori lipsă la apel, procesul stradal al lui Alexandru Vişinescu nu este decât un simulacru, oarecum tipic pentru idea de justiţie în România. Trecerea anilor a transformat vechiul  sistem totalitar într-unul  copleşit de ignoranţă şi uneori dubios de conciliant, care găzduieşte la reverul său tristele exemplare ale unei istorii trase pe roată, livrând adevăruri de complezenţă, fabricând poveşti care suportă şi apel şi recurs, de parcă istoria se negociază. Tare mă tem că această tentativă de a mai şterge praful de pe raftul anilor ‘50, de a linge câteva răni şi de a fi drepţi cu noi înşine, cu istoria şi cu memoria atâtor eroi adevăraţi, va fi sortită eşecului iar ei, nişte rămăşiţe ale vechiului sistem opresiv, insinuaţi printre noi, târşindu-şi bătrâneţile agonizant de aproape de copiii noştri, zâmbind glazurat şi stârnind compasiunea noastră, de la înălţimea pensiilor  babane şi protejaţi de  eternele vicii de procedură îşi vor savura în barbă odioasa  diversiune. Peste alte câteva zeci de ani vom mai afla poate despre torţionarii Revoluţiei din decembrie 89, apoi despre călăii mineriadelor şi, tot aşa, ratând momentul justiţiei adevărate, vom rescrie istoria cu un defazaj de câţiva ani buni. Numai bine cât ei, cozile de topor şi complicii lor care i-au făcut uitaţi, scăpaţi, negăsiţi, se vor retrage discret, judecaţi “senzaţional” la televizor şi condamnaţi în lipsă doar cu-n “arză-i-ar focul!” definitiv, fără drept de recurs.

Până atunci, printre atâtea divorţuri şi cancanuri manelizate, într-o lume flămândă de nimicuri sforăitoare, implanturi, păruieli şi trădări oficiale,  subiectul poate fi el insuşi un fresh tv de după-amiază spre seară, în care  să mai aflăm adevăruri ce nu s-au spus şi să avem impresia că justiţia morală a mai dat un verdict. Asa că, până la publicitate, …”Nea Vişinescule, mai zi şi mata ceva”.