Ne mor copiii! Chiar nu ne interesează?

Din păcate s-a stins din viaţă fetiţa de 13 ani, olimpică la matematică, găsită în zăpadă, în dimineaţa de marţi 8 ianuarie, lîngă peretele vilei în care fusese cazată în Buşteni.

Se pare că ea a căzut de la etajul trei al clădirii, încă din cursul nopţii de luni spre marţi, rămînînd în zăpadă şi ger pînă dimineaţă. Nu a mai putut fi salvată de medici.

Toate televiziunile s-au întrecut în a prezenta cît mai multe variante cu privire la felul în care fetiţa a ajuns să cadă de la geamul camerei. Nu s-au sfiit să emită ipoteze din cele mai aiuristice, somnambulismul de care ar fi suferit fata fiind una dintre ele.

Puţini au fost cei care, şi aici îi numesc pe unii dintre psihologii invitaţi să comenteze incidentul, au luat în calcul şi altceva decît vina celor care au organizat, cu sau fără aprobarea Ministerului Învăţămîntului, tabăra respectivă. Aspectul aproape ignorat îl reprezintă vîrsta şi dezvoltarea personalităţii acestor copii. Evenimentul şochează, dar din păcate nu este singular. În ultimele patru luni, este al treilea copil care moare în condiţii asemănătoare. Asta dacă luăm în calcul doar cazurile excesiv mediatizate. Spre exemplificare amintesc de Robert Răzvan Marin, un băiat de 12 ani, unul dintre cei mai promiţători înotători români, găsit decedat lîngă zidul cabanei Piatra Arsă. Se intîmpla pe 8 septembrie 2012. Se pare că şi el a avut o clipă de neatenţie căzînd, tot în timpul nopţii, de la geamul camerei în care era cazat împreună cu alţi doi colegi de club. Se afla acolo în cantonament, adică un fel de tabără sportivă. Una din variantele explicative ale incidentului ar fi că băiatul a vrut să facă o glumă colegilor din camera alăturată speriindu-i prin apariţia lui, noaptea la geamul lor. A alunecat şi astfel şi-a pierdut viaţa.

Tot ca un exemplu nefericit, amintesc de Elisa Mădălina Felecanu, fata de 13 ani care pe 21 octombrie 2012 a căzut din trenul care o aducea acasă din excursie. Ieşise din compartiment impreună cu o colegă pretextînd că merge la toaletă. Ajunsă la capătul vagonului şi-a aprins o ţigară şi pentru ca fumul acesteia să nu fie observat de profesorii însoţitori, a deschis uşa trenului ce se deplasa cu peste 100 km/h. Rezultatul ? Fata a căzut din tren şi a murit.

Aceste cazuri au mai multe puncte comune. Unul este vîrsta celor trei: aproximativ 13 ani. Adică o vîrstă la care personalitatea, în formare ce-i drept, îşi cam spune cuvîntul. Cine-l ascultă, cine-l ia în seamă aşa cum ar trebui ?! Maturizarea nu mai apare la 18 ani decît din punct de vedere penal. În realitate ea apare mult mai devreme chiar dacă este o pseudomaturizare. Care-i dă adolescentului mult prea mult curaj. Aici un psiholog ar putea scrie un întreg tratat.

Alt punct comun: toţi trei erau departe de părinţi ( tabără, cantonament, excursie) şi aveau senzaţia deplinei libertăţi.

Toţi erau, dacă nu eminenţi, măcar foarte buni în domeniile pe care le îndrăgiseră şi pentru care făcuseră pasiune, dar care le îngrădeau într-o mare măsură spiritul rebel, inerent vîrstei.

Libertatea de scurta durată, şi am numit aici lipsa părinţilor, le-a dat parcă aripi. Aripi care i-au făcut să uite că nu sînt în faţa computerului jucînd unul dintre nenumăratele jocuri de acţiune unde pentru cine-ştie-ce reuşite capeţi mai multe vieţi. Vieţi pe care le poţi pierde sau înmulţi. Iar dacă nu-ţi mai place jocul, îl schimbi sau închizi calculatorul.

Părinţii şi dascălii trebuie să le explice acestor copii aflaţi în prag de maturizare că viaţa este altfel decît un joc pe computer. Că în realitate nu au decît O VIAŢĂ.

Cîte alte cazuri, pierdute din vedere de mass-media, or mai fi... Cîţi alţi părinţi îşi jelesc oare pruncii, reproşîndu-şi cîte şi mai cîte...