Este vorba despre un proiect de concluzii unde se regăsesc câteva puncte care constituie (sau ar trebui să constituie) priorităţi şi pentru guvernanţii noştri, fiind vorba despre marile proiecte în jurul cărora se doreşte mobilizarea energiilor europene în perioada imediat următoare.

În primul rând, este vorba despre domeniul securităţii şi apărării, primul mare proiect din seria celor care presupun nu o participare obligatorie, ci una prin liberă voinţă, angajament exprimat de un grup de ţări printre care intenţionează să se afle şi România. Concluziile reuniunii salută ceea ce va fi „adoptarea rapidă a Programului European al industriei de apărare, în timp util pentru a se putea finanţa primele proiecte în 2019“, dar şi stabilirea Mecanismului de cooperare structurată, subliniind importanţa implementării rapide a primelor 15 proiecte. Se mai cere, în acelaşi context al cooperării structurate şi a proiectului unitar, să se adopte o recomandare până în iunie 2018 în scopul dezvoltării unui nou instrument care să „acopere toate nevoile privind dezvoltarea de capacităţi în domeniul securităţii şi apărării după anul 2020“.

Mi se pare foarte important, mai ales în acest context în care apar neîncetat noi surse de tensiune, că liderii europeni vor adopta un alineat separat în care se subliniază nevoia „de a se continua implementarea întregului set de propuneri privind cooperare UE-NATO“, cu deosebire în domeniul luptei antiteroriste, a mobilităţii militare şi apării împotriva atacurilor cibernetice, probleme asupra cărora liderii europeni se angajează să revină în reuniunea din iunie anul viitor.

De un foarte mare interes ar fi pentru România iniţiativele care se propun în alt domeniu socotit de liderii europeni drept prioritar şi de importanţă absolută pentru ce va fi viitorul nostru în cadrul proiectului comun: Europa educaţiei şi culturii. Le enumăr fie şi pentru importanţa lor teoretică, chiar dacă, practic, pentru noi, la ora actuală, par un fel de visuri extraterestre, în contextul în care am văzut care sunt priorităţile locale gerate, cum poate, de ministrul nostru de resort...

Europenii se referă la deciziile luate în cadrul Summitului privind Europa socială de la Goteborg în care s-a vorbit despre „nevoia de a clădi societăţi mai inclusive şi coezive“. Drept care liderii europeni cer „întărirea parteneriatelor strategice între instituţiile de învăţământ superior în cadrul UE, încurajând crearea unei reţele de Universităţi Europene, în scopul apariţiei până în 2024 a aproximativ 20 de Universităţi Europene, permiţând astfel studenţilor să dobândească o diplomă ca rezultate al studiilor combinate între mai multe ţări europene şi contribuind astfel la nivelul de competitivitate al universităţilor europene“.

Se mai cer programe pentru învăţarea de limbi străine, „cu obiectivul ca tinerii europeni să vorbească cel puţin alte două limbi în plus faţă de limba maternă“. Iar pentru promovarea mobilităţii şi a posibilităţii ca studenţii să participe la cât mai multe activităţi educaţionale şi culturale se va crea „Un card studenţesc european“. Pentru toate aceste domenii, inclusiv pentru întărirea Programului Erasmus, statelor membre li se cer propuneri concrete până cel mai târziu primăvara anului viitor, pentru a fi supuse aprobării Consiliului cât de rapid posibil.

În acelaşi timp, Comisiei, Consiliului şi statelor membre li se cere formularea unor propuneri privind dezvoltarea competenţelor specifice legate de domeniul digital şi cel al inteligenţei artificiale, de procesul educaţiei continue dar şi pentru apariţia unui cadru juridic şi financiar pentru dezvoltarea industriilor culturale şi creative, toate acestea urmând să se regăsească în viitorul cadrul financiar european multi-anual.

Este posibil ca şi ai noştri să dorească, cel puţin la nivelul intenţiilor, să se regăsească în aceste ultime iniţiative. Sunt sigur că, la primul capitol, cel al Europei securităţii şi apărării, vom găsi o cale de integrare măcar într-unul dintre proiecte. Dar, atenţie, capacitatea aceasta de integrare, pe termen mediu şi lung, este dată de calitatea forţei de muncă şi de nivelul la care se află propriile centre tehnologice care să vină cu soluţii de înaltă calitate şi competitivitate.

Aşa ajungem la cea de-a doua componentă, educaţională şi formativă, a priorităţilor europene. Nu am auzit vreodată ca miniştrii noştri ai educaţiei şi culturii să ceară imperativ programe măcar apropiate de cele care constituie baza la care Europa îşi raportează propriul viitor. Uitaţi ce-şi propun şi comparaţi cu nivelul dezolant şi mai ales lipsa de perspective din sectorul educaţional românesc şi veţi înţelege că marea dramă a naţiunii noastre este că se afundă pe un drum care este divergent de cel pe care şi-l doresc unele dintre Statele membre (includ aici şi Statele Baltice, considerate unităţi-pilot pentru inovare în domeniul educaţiei). Iar rezultatele încep să se vadă.

Este, pe fond, o problemă de bună guvernare şi de alegeri politice. Vrem să jucăm în categoria preocupărilor descrise în aceste documente programatice, atunci vom reuşi să păstrăm contactul cu reţelele de succes. Căci cuvântul-cheie este, după cum veţi vedea citind documentul ataşat acestui articol, „acţiunea comună“, „lucrul în reţele conectate“, asta până la nivel unor diplome cu valoarea europeană directă, cele conferite de viitoarele Universităţi Europene.

Ne pregătim pentru asta? Încercăm în acest sens să calibrăm viitoarea piaţă de muncă din România în raport cu cererea economică din domenii de înaltă tehnologie? Vrem şi noi să adaptăm o universitate românească pentru a îndeplini condiţiile de a fi Universitate Europeană şi, astfel, să facilităm integrarea mai uşoară a unor tineri români în proiecte cu valoare europeană? Pe dl. ministru al Educaţiei îl interesează cumva paragraful imperativ privind programa şcolară care să prevadă stăpânirea obligatorie a cel puţin două limbi străine?

Sigur, ştiu foarte bine că, în stadiul actual al ştiinţei de guvernare, toate astea sunt întrebări retorice şi un scărpinat la două picioare şi un cap de lemn. Dar, în acelaşi timp, îmi păstrez speranţa că, siliţi de presiunea externă a unei lumi aflate în mişcare, până la urmă şi ai noştri vor trebui să se mişte. Altfel, vom rămâne la nesfârşit doar cu sloganul „Vrem o ţară ca afară“.