Naşterea unui prinţ: o lecţie de istorie regală

Să lăsăm deoparte faptul că în arborele genealogic, plin de numeroase crengi şi crenguţe, al regalităţii britanice, există o rămurică ce duce către strămoşii românilor, care la rândul ei e stufoasă şi arată, puţintică răbdare, descendenţa Reginei Elisabeta a II-a şi a Prinţului Charles din Vlad Dracul, prin fiul său Vlad al III-lea Călugărul, frate vitreg, de tată, al lui Vlad Ţepeş.

La auzul acestei informaţii, în ultimii ani, românii nu s-au arătat deosebit de impresionaţi.

Dacă mai avem în vedere şi faptul că Maiestatea Sa, Regele Mihai, se înrudeşte cu familia regală britanică, bucurându-se în interiorul acesteia de respectul cuvenit, se pare, totuşi, că avem un loc privilegiat printre augustele familii europene.

Ei, şi? – au spus unii români, preocupaţi mai curând de faptul că rudele lor, britanicii, nu prea îi lasă să intre în Regatul Unit pentru a ocupa unele locuri de muncă, fie ele şi modeste, dar necesare ca aerul şi apa, având în vedere situaţia din România.

Dar, nu putem să lăsăm deoparte faptul că, pe 22 iulie 2013, mass-media internaţionale au anunţat cu surle şi trâmbiţe: „Prinţul William şi Kate Middleton au un băieţel!”. Pruncul regal, cel mai tânăr moştenitor al coroanei britanice, a fost întâmpinat cu numeroase salve de tun, trase din două locuri celebre. O întreagă mulţime, care a aşteptat zile în şir în faţa treptelor pe care urmau să păşească părinţii cu fructul iubirii lor, l-a întâmpinat cu urale.

Treptat, evenimentul a devenit unul planetar, rivalizând ca întindere cu alegerea noului Papă, sau a preşedintelui american Obama. O întreagă lume şi-a dat seama că britanicii sunt nu numai sobri, uneori chiar morocănoşi, dar pot fi şi copilăroşi: pariurile ”ba e fată, ba e băiat” au adus câştiguri uriaşe, ziarul ”The Sun” a devenit brusc ”The Son”, iar rochiile cu buline, ca cea purtată de Kate după naştere, s-au vândut fără să li se mai ştie numărul.

„Ei, şi? De ce atâta tevatură că s-a născut un copil, chiar dacă e prinţ moştenitor?” – m-au tras de mânecă unii prieteni, care m-au văzut prins în vârtejul ameţitor al ştirilor zilnice, tot mai abundente, în legătură cu acest eveniment.

Am avut o tresărire de moment. Pentru o clipă, mi-am perceput amicii ca pe nişte oameni străini. Intrasem deja în pielea englezului care poate să vadă într-o asemenea naştere un eveniment, care poate să se bucure sincer de venirea pe lume a încă unui prinţ moştenitor. Care, ce să facă? Să ducă ideea de regalitate mai departe. Altfel spus, ideea de unitate în jurul regalităţii, o adevărată coloană vertebrală a istoriei britanicilor.

În Marea Britanie nu există o „Horă a Unirii”, care la noi e dansată o dată pe an, ca să dăm bine pe micile ecrane, apoi să ne încăierăm din nou. Acolo ne întâlnim cu denumirea de „Regat Unit”, înfiptă bine în mentalul fiecărui englez, care ştie că regalitatea, cel puţin deocamdată, este singurul stindard în jurul căruia se strigă „Adunarea!”.

Tot acolo nu există două puteri în stat care să se lupte între ele până la epuizare, care îşi trag sufletul câteva clipe, cu limba scoasă de un cot, apoi reiau măcelăreala. Nu există nici instituţii rivale, care să sprijine când pe una, când pe cealaltă, cele două părţi beligerante. Dar, există o regină care domneşte, nestingherită de nimeni, mult respectată, de peste 60 de ani.

De-a lungul anilor, Casa Regală britanică a trecut prin momente dificile, unele chiar compromiţătoare. Nici presa, nici clasa politică, nici englezul de rând nu s-au grăbit s-o critice, s-o desfiinţeze, cum s-ar fi întâmplat în altă parte. Dimpotrivă, cât au putut, au ocrotit-o, au estompat momentele nefericite.

Ce mai au ei, şi nu avem noi, care ţine tot de ideea de unitate? Un prinţ ca Charles („Sunt mândru şi fericit să fiu bunic!”), care nu a apucat să fie rege nici măcar o zi, dar care a dat de înţeles că e pregătit în orice clipă să renunţe la ideea de a ajunge la tron în favoarea urmaşilor săi. Oare ce s-ar fi întâmplat la noi într-o situaţie asemănătoare? Ştim ce, dar nu spunem.

Din când în când, prinţul bunic, care nu uită arborele său genealogic, ia drumul Transilvaniei, onorând cu prezenţa sa locuri româneşti uitate de lume. Hai să ne mirăm cu o sfântă naivitate: dacă prinţul Charles iubeşte aceste locuri, noi de ce nu le-am iubi? De ce nu ne-am uni în jurul ideii de iubire pentru întreaga ţară? Nu cumva am picat într-o capcană, adică nu ne mai iubim ţara din cauza urii împotriva politicienilor care o vând pe nimic?

Tot de ideea de unitate la britanici, în aceste clipe faste, ţine şi decizia primului-ministru David Cameron: „Întreaga ţară va sărbători!” Nu s-a mai pus problema că această sărbătoare ar trebui aprobată de vreun CSAT, care ar putea fi, sau nu, de acord, în funcţie de interesele unora, sau altora. Demnitarul a hotărât un lucru care bucură, din start, pe toată lumea, fără să fie nevoit să recurgă la vreun referendum, cum se mai întâmplă pe alocuri, apelându-se fără rost la popor.

Păstrând proporţiile, indiferent de forma de guvernământ, ne întrebăm: la noi, oare cum se va proceda într-o situaţie asemănătoare? Cum vom sărbători? Cam care ar putea fi distanţa în timp până când vom ajunge  să nu mai spunem „Ei, şi?”, ca în cazul de faţă?

Se impune încă o comparaţie. Pentru o ţară ca România, modul în care s-a derulat acest eveniment în Marea Britanie este o lecţie. Prestaţia aparţine unui popor unit în jurul unei idei, care îşi respectă cu încăpăţânare istoria, nu o demolează într-un mod inconştient şi cinic. De aici vine şi respectul întregii lumi pentru ceea ce numim Regatul Unit al Marii Britanii.