Muzeul Stasi versus Muzeul Securităţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am păşit în Centenar. Fiecare dintre noi îşi imaginează Centenarul în forma proprie. Centenarul oferă foarte multă libertate de alegere a celor mai importante evenimente, acţiuni, date sau oameni care au legătură cu România ultimilor 100 de ani

Pentru a putea clădi pentru generaţiile viitoare, Centenarul reprezintă pentru mine o oportunitate de reconciliere. Cred că România şi românii trebuie să se reconcilieze cu trecutul pentru a putea clădi pentru viitor. Perioada comunistă este cea mai importantă perioadă cu care trebuie să ne reconciliem pentru că ea ne trage cel mai mult în jos.

Fiecare ţară îşi alege, la timpul potrivit, modul propriu de a se raporta la trecutul său. Pe de o parte, germanii au ales procesul de la Nürnberg, unde au fost judecaţi şi condamnaţi artizanii regimului nazist. Sud-africanii au organizat Comisia pentru dreptate, adevăr şi reconciliere, care a constat într-un proces colectiv de aflare a adevărului despre crimele trecutului şi iertarea lor, în contextul în care vinovaţii recunoşteau  aceste crime în faţa unei comisii întocmite din judecători şi victime ale ororilor apartheidului. Croaţii, sârbii, kosovarii şi bosniacii au apelat la Tribunalul internaţional de la Haga, practic o externalizare a investigării crimelor trecutului. Noi, românii, nu am creat rame instituţionale funcţionale care să facă dreptate victimelor comunismului şi care să condamne criminalii din comunism şi nici nu am apelat la tribunale străine pentru a ne face dreptate. Am lungit-o 30 de ani şi încă nu am rezolvat mare lucru. Aşadar, dacă rame instituţionale puternice nu avem, ce mijloace vom folosi măcar în al nouălea ceas, cel al Centenarului, pentru a găsi răspuns faţă de abuzurile comise asupra drepturilor fundamentale ale omului în comunism? Dacă nu justiţie, atunci măcar neuitare să avem.

Această lipsă de reconciliere cu trecutul României mă nelinişteşte tare de tot. Aşa că am început să observ ce se petrece în alte ţări. În Germania sunt multe muzee care tratează comunismul. Unele de stat, unele private. Multe sunt şi în Polonia sau Cehia. Într-o zi mă apuc de studiat intens Muzeul Stasi din Berlin. Iată cum a luat el fiinţă. Imediat după căderea comunismului un grup de iniţiativă format din civili s-a asigurat că nimic nu este distrus sau sustras din fosta clădire a Securităţii Germane din Berlin. Ce frumos! Adică acolo poţi încă să vezi cum intra statul în intimitatea oamenilor în comunism şi ce abuzuri făcea sistemul. Mă gândesc la ce s-a întâmplat la noi cu aceeaşi instituţie după 1989. Scriu o interpelare la SRI şi cer adresele fostelor sedii ale Securităţii plus informaţii despre actualul proprietar. Primesc o foaie în care mi se spune că aceste informaţii sunt „Secret de Serviciu” şi trebuie să ridic personal documentul de la Secretariatul Camerei Deputaţilor. La aproape 30 de ani de la căderea comunismului aceste informaţii sunt „Secret de Serviciu”? Încă nu am ridicat documentul, dar mă întreb, cine are interes ca aceste informaţii să fie secrete? Cei care trebuie să fie protejaţi acum pentru că au comis abuzuri atunci? Cei care încă decid că tăcerea trebuie păstrată?

De ce este important să se ştie public unde au fost aceste sedii ale instituţiei Securităţii? Pentru că dacă nu îi vedem cadavrul, nu putem şti dacă este moartă.

În Germania, activiştii pentru drepturi civile au desecretizat şi transparentizat sediul central al Securităţii în cursul a câteva săptămâni în anul 1990, iar noi nici măcar acum nu avem voie să ştim unde au fost aceste spaţii. Securitatea a fost o instituţie represivă din anii '50 până în 1989. Câteva sute de mii de români au suferit din cauza acestei instituţii. Dacă nu ne putem elibera nici măcar acum de secretomania acestei instituţii ne legăm cu lanţul la mâini şi la picioare pentru mulţi ani în viitor. Riscurile acestei hipersecretizări a Securităţii sunt multe. Cel mai important risc este că nu vom reuşi să înţelegem în totalitate fenomenul represiunii comuniste prin Securitate. Al doilea risc este cel de a pierde, chiar şi după 30 de ani, patrimoniul rămas încă în picioare după moartea lentă a acestei instituţii. Sau poate nu a murit. Şi iată şi cea mai mare primejdie care ne paşte în continuare şi a cărei victime putem să fim cu toţii, anume mitizarea şi misticizarea unei instituţii care a făcut mult rău.

Aşadar, de ce este important să se ştie public unde au fost aceste sedii ale instituţiei Securităţii? Pentru că dacă nu îi vedem cadavrul, nu putem şti dacă este moartă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite