Musulmană în România: „Sunt femei care aleg pur şi simplu să poarte vălul islamic. Nu mai e nevoie de explicaţii“

Musulmană în România: „Sunt femei care aleg pur şi simplu să poarte vălul islamic. Nu mai e nevoie de explicaţii“

Fatma Yılmaz s-a stabilit definitiv în Bucureşti de la finalul lui 2001 FOTO Iulia Roşu

Fatma Ruxandra Yılmaz poartă hijab sau, uneori, turban, îşi practică religia şi crede în diversitatea lumii. Fatma vorbeşte deschis despre orice subiect considerat tabu în comunitatea din care provine. Fără să arate cu degetul spre „adversarul“ de altă religie, ştie că istoria e despre indivizi, nu doar despre popoare, iar asta o încurajează să-l cunoască şi pe „celălalt“, indiferent de bagajul cultural şi religios pe care-l poartă cu el.

Ştiri pe aceeaşi temă

Îşi doreşte ca liderii religioşi musulmani să condamne mai vehement fundamentalismul şi sinucigaşii cu bombe, dar la fel de mult vrea ca europenii să nu mai trateze Islamul ca un monolit şi să înceteze să mai politizeze atât de mult vălul Islamic care poate fi o chestiune de alegere proprie. Fatma susţine cu fermitate că românii nu sunt islamofobi, iar incidentul – rămas încă neclarificat – cu adolescentele musulmane agresate în Bucureşti nu poate fi văzut ca un fenomen. Presa, în schimb, este cea care, profitând de astfel de situaţii, face rating, dar, în acelaşi timp, poate influenţa comportamentele celor care nu cunosc deloc specificitatea comunităţii musulmane. Un interviu cu o musulmană feministă despre cele două tipuri de radicalism care au declanşat retorici xenofobe de ambele părţi ale unui război întreţinut de alţii. Înainte să aruncaţi cu ură în Fatma Yılmaz, citiţi rândurile de mai jos.

„Adevărul“: Accidentul cu adolescentele musulmane agresate în Bucureşti a stârnit un val de reacţii care mai de care mai instigatoare la ură. Putem vorbi de un fenomen în România?

A trăit trei ani în Iran 

Fatma Ruxandra Yilmaz are dublă cetăţenie – româno-turcă, a absolvit „Istoria“ în Iran (Universitatea Azad) şi „Relaţii Internaţionale şi Studii Europene“ la Universitatea Titulescu din Bucureşti, iar în prezent este masterandă în cadrul SNSPA – „Programul Politici, Gen şi Minorităţi“. Fatma, mamă a doi copii, militează împotriva fundamentalismului islamic. A activat în cadrul mai multor organizaţii care promovează drepturile femeilor musulmane şi este angajată în acţiuni care promovează drepturile acestora la educaţie. Domeniul său de interes şi cercetare este legat, în special, de femeile musulmane din Europa. 

Fatma Yilmaz provine dintr-o familie mixtă. A trăit în România primii doi ani de viaţă, apoi a crescut în Istanbul. La 19 a plecat cu o bursă în Iran, s-a căsătorit după terminarea studiilor şi s-a întors în ţară la finalul lui 2001. Trăieşte în Bucureşti. 

Fatma Ruxandra Yılmaz: Mie nu-mi este foarte clar ce s-a întâmplat în acest caz şi nici nu sunt convinsă că agresorii ar fi acţionat în urma unor discursuri publice – de tipul celor ţinute de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu sau Traian Băsescu. Nu cred că acele persoane aveau astfel de preferinţe intelectuale. La fel, nu sunt convinsă că le-ar fi atacat pe fetele respective pentru că aparţineau unei anumite religii – pentru că nu există un raport oficial al autorităţilor care anchetează cazul. Pot, însă, să cred că un motiv pentru aceste posibile agresiuni să fi fost transmis prin informaţiile de la TV. Se poate să existe un astfel de impuls stârnit de media. Însă, agresiunea femeilor musulmane pe stradă nu este un fenomen, cu atât mai mult, nu putem vorbi de islamofobie în România. Astfel de termeni trebuie folosiţi cu mult mai multă responsabilitate.

Cât de important este rolul mass-media în astfel de cazuri?
Lucrurile trebuie tratate cât se poate de serios. Este important ca presa să fie responsabilă pentru modul în care difuzează informaţia şi o diseminează în public. Pentru că un alt aspect esenţial este educaţia pe care le-o oferim copiilor noştri. De exemplu, cum îi explic eu fiicei mele de 12 ani ce s-a întâmplat la Bruxelles? Îi educ în sensul unei animozităţi, să înceapă să urască în stânga şi-n dreapta, sau îi educ să înveţe să facă diferenţa dintre bine şi rău, dintre omul bun şi omul rău, iar aici trebuie să avem grijă să nu etnicizăm răutatea, să nu înrămăm aspecte negative în parametrii unor religii sau culturi. Avem nevoie de echilibru, pentru a şti ce valori le transmitem mai departe copiilor noştri atunci când ne aflăm în mijlocul unor astfel de probleme. 

Cred că este exagerat să transformi un fenomen izolat într-o problemă naţională. 

Un astfel de incident este un subiect de rating pentru presă.
Apropo de rating, m-a deranjat foarte mult să văd în toate ziarele în care au apărut articole despre acest incident fotografii în care femeile erau învelite total. Aveau burka (veşmânt care acoperă integral trupul femeii - n.r.) sau niqab (văl care acoperă faţa femeii - n.r.). Presa, în continuare, stereotipizează, acţionează în baza unor prejudecăţi. Acest lucru este o lipsă de respect faţă de toate femeile musulmane care au dus zeci de ani de luptă împotriva opresiunii bărbaţilor care le-au obligat să poarte hijabul şi vălul. Au scris, au activat, au făcut studii şi cercetări prin care au dovedit ştiinţific faptul că purtarea vălului nu reprezintă o obligaţie islamică. Acest veşmânt reprezintă pentru multe dintre femei o alegere personală, dar pentru şi mai multe înseamnă o constrângere socială şi o obligaţie.

Una dintre cele mai frecvente întrebări care apar în comentariile cititorilor: de ce aleg femeile să poarte vălul într-o societate occidentală, dacă nu mai sunt constrânse?
Nimic nu dovedeşte că ele nu mai sunt constrânse în continuare în societăţile occidentale. Există alături de ele familiile, comunitatea care perpetuează această constrângere. Se schimbă locul, dar năravul în niciun caz. Astfel, multe dintre ele încep un lung drum al unei duble oprimări: una din partea societăţii europene – „dar de ce porţi?“ şi alta din partea propriei comunităţi „dar de ce nu-l porţi?“. Sunt o serie de motive pentru care femeile aleg să poarte hijab sau vălul. 

Şi care sunt motivele pentru care-l poartă?
Sunt unele femei care aşa înţeleg să-şi trăiască religia sau sunt femei care fac asta din cochetărie. De exemplu, Benazir Bhutto (foto dreapta), fosta prim-ministră a Pakistanului, purta, într-un mod foarte lejer, vălul acela alb, din două motive pe care le-a dezvoltat în cartea sa „Reconcilierea“: pentru a-şi arăta apartenenţa ei religioasă şi culturală, dar şi pentru că i se părea foarte elegant. Pe de altă parte, în societăţile în care femeile sunt oricum private de foarte multe drepturi, a purta hijab este singura lor posibilitate de a avea acces în spaţiul public. Sunt femei care aleg pur şi simplu asta, nu mai e nevoie de explicaţii.

Dar este primul element de identificare şi cel mai la îndemână pentru oricare dintre noi.
E adevărat că e cel mai facil mod de a crea legătura dintre femeile musulmane şi radicalism sau fundamentalism, dar este nedrept şi foarte greşit. Eu zic să apucăm serios să ne cunoaştem şi să ne studiem, nu doar superficial, şi chiar să încercăm împreună şi doar împreună să găsim soluţii pentru dramele pe care le trăim astăzi.

Ai fost la studii, timp de trei ani, în Iran. Cum a fost viaţa ta acolo?
E ca şi cum m-ai întreba cum era în închisoare… Societăţile în care totul este interzis, începând de la modul cum respiri până la cum gesticulezi pe stradă sau cum priveşti, sunt experienţe de viaţă care îţi lasă anumite traume sufleteşti sau anumite motivaţii pentru care să lupţi şi să crezi că într-o bună zi, măcar accesul la informaţie şi la educaţie va fi posibil pentru o parte dintre femeile de acolo. Nu ştiu dacă asta se va întâmpla în timpul vieţii mele.

Se discută, în prezent, în comunitatea musulmană din România despre opresiunea femeii în interiorul familiei sau în societate?
Dacă o asociaţie iese să vorbească despre agresarea a două fete pe stradă, aş prefera să iasă şi când femeile musulmane suferă diverse îngrădiri în propria comunitate. Vreau să citesc că există o revoltă împotriva umilinţelor la care sunt supuse unele dintre femeile musulmane, la bătăile care au loc în cadrul familiei, la violul marital, interdicţia de a studia sau de a avea anumite opţiuni sau la drama prin care trec multe femei victime ale poliginiei. Aş vrea să văd şi astfel de reacţii din sânul comunităţii musulmane. Şi mi-ar plăcea să văd cât mai puţini bărbaţi musulmani vorbind despre problemele femeilor musulmane întrucât pentru unii dintre ei, de obicei, noi nu suntem decât născătoare de copii şi educatoare în familie.

Aş vrea să-i văd mai des pe bărbaţii musulmani luptând pentru drepturile femeilor la libera exprimare, dar mai ales pentru dreptul la libera gândire şi conştiinţă.

Nu ne trebuie mai mulţi lideri religioşi, care să condamne mai vehement atacurile fundamentaliştilor?
Simt o tristeţe profundă pentru că nu regăsesc în discursul public al liderilor ţărilor cu populaţie majoritar musulmană decât o condamnare politicoasă, generalistă. Este nevoie de o condamnare mai fermă de la liderii religioşi. Cred că o soluţie – nu definitivă, dar care ar putea da roade într-o lume în care funcţionează paternalismul – ar fi să existe împotriva fundamentaliştilor şi a teroriştilor care se sinucid cu bombe o fatwa (lege islamică), dată de liderii religioşi, prin care să-i declare apostaţi. Sunt convinsă că asta ar zdruncina într-un anumit fel şi conştiinţa celor cărora le-a trecut prin minte un gând de radicalizare.

Liderii religioşi răspund citând versete din Coran. Dar interpretarea Coranului este un subiect ultradezbătut deja…
Un subiect care pe mine m-a dus la saturaţie. E ilar să despicăm în fire inutile texte de acum 1400 de ani. Lumea se schimbă, însă sunt mulţi europeni care îi tratează pe musulmani ca şi când toţi ar fi nişte foarte buni cunoscători ai Coranului. Dar comunitatea musulmană nu este o comunitate de teologi. Dacă un om citeşte o dată Coranul, asta nu înseamnă că şi înţelege ce scrie acolo. Adică, islamul a ajuns la bizara performanţă să fie o religie, un sistem social, o cultură interpretată de de o mână de analfabeţi – ceea ce a dus la un dezastru în societate. Avem milioane de papagali musulmani care citesc zi de zi Coranul, avem hafîzi – persoană care ştie pe de rost tot Coranul – dar care nu înţeleg ce recită. De exemplu, în Islamul meu nu există a-l omorî pe celălalt. 

M-am săturat să mi se confişte religia de nişte dezaxaţi care nu pot fi în stare să ofere soluţii concrete la problemele sociale, politice, educaţionale în care se află lumea islamică astăzi. 

Sunt mulţi care tratează imaginea Islamului ca pe un tot unitar. Cât de periculoasă este această „omogenizare“ artificială?
E una dintre imaginile cele mai reducţioniste: a trata islamul ca un monolit. Acest lucru provine chiar din interiorul comunităţii musulmane – prin Ummah islamică. La nivel ideatic, suntem toţi fraţi şi surori, dar de fapt suntem foarte grupaţi. Modul în care înţelege şi îşi trăieşte religia un musulman de la Abu Dhabi este destul de diferit de ăla care şi-o trăieşte de la Jakarta sau dintr-un sătuc din Turcia, unul din Afganistan sau un musulman care s-a născut la Londra.

Ce se va întâmpla dacă va continua escaladarea acestei retorici rasiste? Dacă vor mai fi alte atentate?
Bănuiesc că va exista o antogonizare şi mai mare, deşi sper să nu, iar discursurile se vor radicaliza şi de-o parte şi de alta. E absolut fascinant cum începe discursul radical în anumite comunităţi de musulmani unde se marşează foarte tare pe valoarea civilizaţiei islamice, pe faptul că occidentul încearcă să ne aducă pe diferite căi etc. Îl arată cu degetul pe călălalt, cât este el de diferit la modul negativ, cum încearcă să ne acapareze, să ne distrugă valorile. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Vest. E facil, teribil de populist şi al naibii de laş să arăţi tot timpul cu degetul spre celălalt. Îmi doresc mai multă maturitate şi seriozitate când vorbim de chestiuni atât de grave.

Radicalismul, în marea lui diferenţă, are puncte în care se întâlneşte, iar pe mine mă ucide asta.

Crezi că valorile europene se vor schimba după criza imigranţilor? 
Europenii şi-au câştigat valorile după ani îndelungi de luptă şi mi se pare absolut normal, mie ca musulmană, să şi le apere – ca valorile astea să rămână în locul lor şi să fie perpetuate mai departe. În faţa a ceea ce oamenii au câştigat cu mintea şi cu sufletul lor, îţi arăţi respectul, nu calci în picioare arogant. Dar în acelaşi timp, trebuie să înţelegem că lumea e diferită. Eu mă întreb dacă ideea de monoculturalismul nu deranează pe nimeni? Mi se pare extrem de plicticos şi cumplit de fad. În lume trăiesc între 4.000 şi 6.000 de grupuri etnice şi rasiale diferite şi există în jurul a 6.909 de limbi vorbite în lume. Ce reflectă asta? Marea diversitate a lumii în care trăim. 

Partidele de extremă dreapta profită deja de valul de ură.
Politicienii partidelor extremiste vor să îmi impună o uniformizare în care ei se simt bine, dar alţii nu. Eu ştiu că a trai împreună poate fi extrem de dificil, dar nu imposibil. Putem exploata pozitiv acest „impreună”. Dar depinde de disponibilitatea noastră emoţională şi intelectuală, să o putem face. Capcana soluţiilor de moment, luate în grabă, ne poate aduce regrete.  

Citiţi şi: 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: