Monica Pop: „E nedrept ce i s-a întâmplat doctorului Ciomu”

Monica Pop: „E nedrept ce i s-a întâmplat doctorului Ciomu”

Monica Pop afirmă că speranţa de viaţă a medicilor este mult mai mică decât în alte profesii

Cel mai vechi director de spital din Capitală, Monica Pop, spune că orice medic din lume greşeşte, însă nu este corect ca toate succesele sale profesionale să fie subsumate unui eşec.

Ştiri pe aceeaşi temă

Citiţi şi:

Afecţiunile ochilor se pot agrava fără simptome
Pielea şi ochii, vulnerabili iarna

Sunt, oare, corect judecaţi medicii români de către presă şi de către publicul larg, având în vedere salariile pe care le primesc şi condiţiile în care lucrează? O fi suficient un venit lunar de aproximativ 2.000 de lei pentru a te întreţine şi pentru a te pune la curent cu ultimele descoperiri ştiinţifice în domeniu? Cât de flexibilă este linia etică ce desparte primirea unor „atenţii" de la pacienţi şi pretinderea - directă sau indirectă - de bani pentru efectuarea unui act medical? La toate aceste întrebări vom încerca să răspundem alături de unul dintre cei mai experimentaţi directori de spitale din România, medicul oftalmolog Monica Pop.

Invitata „La masa Adevărului" din această săptămână se numără printre aceia care cred cu sinceritate că lucrurile pot fi schimbate în bine în sistemul nostru sanitar. Optimism nefondat sau certitudinea omului care a ştiut să gestioneze admirabil o instituţie medicală din „buricul" Bucureştilor, fără a avea proptele politice? Aici, fiecare cititor va trage propria concluzie. Oricum, până la o schimbare în bine, cei cu bani şi relaţii dau o fugă în Austria, Germania au Franţa atunci când se confruntă cu o problemă mai gravă de sănătate, iar românii obişnuiţi „lustruiesc" zile în şir băncile unor spitale aflate foarte aproape de paragină.

CARTE DE VIZITĂ

• Monica Pop s-a născut la 22 iunie 1953, în Cluj.
• A absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila" din Bucureşti (1979).
• Este doctor în ştiinţe medicale (1999) şi prorector al aceleiaşi instituţii de învăţământ (din 2004).
• Este directorul Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice din Capitală (din 1993).
• Este membru al Consiliului Colegiului Medicilor - Bucureşti.
• A realizat peste 3.000 de intervenţii chirurgicale oftalmologice.

Adevărul: Care sunt, în viziunea dumneavoastră, cauzele imaginii dezastruoase a sistemul medical românesc?

Monica Pop: Sistemul medical arată aşa din multe puncte de vedere. Să ştiţi că numărul de medici - personaje negative nu e mai mare decât procentul din orice fel de meserie. E absolut la fel. Însă sectorul sanitar desigur că atrage mult mai mult populaţia. Pe urmă, oamenii care sunt foarte mulţumiţi de sectorul sanitar nu fac publicitate pentru că nu au motive. Sigur că aşa trebuie să fie. Dar şi în medicina mondială se întâmplă mari „minuni". De exemplu, în Statele Unite, a treia cauză de deces este malpraxisul, deci greşelile medicale. Se întâmplă absolut peste tot. Gândiţi-vă că oricine greşeşte.

Chestiunea malpraxisului nu e reglementată foarte bine la noi spre deosebire de SUA...

Cei nemulţumiţi se adresează presei şi acum presa a devenit unul dintre factorii de publicitate, de multe ori negativă. Un exemplu care nu e în favoarea dumneavoastră: ceea ce s-a întâmplat cu doctorul Ciomu este total nedrept. Şi am să vă spun de ce. Pentru că toată această publicitate absolut ieşită din comun asupra unui caz medical s-a făcut din cauza faptului că era implicat un organ sexual. Dacă ar fi tăiat o mână sau un picior sau ar fi scos un rinichi, lucrurile ar fi trecut mai uşor, fără discuţii. Sunt oameni care şi-au pierdut viaţa şi presa n-a dezbătut nimic.

Dumneavoastră, medic fiind, ce credeţi că s-a întâmplat în cazul doctorului Ciomu?

În primul rând vreau să vă spun că el este un om integru şi eu mi-am făcut o idee proprie despre lucrurile astea. Toată societatea şi toată lumea a uitat tot ce a făcut bine omul acesta. A salvat mii şi mii de pacienţi. Nu cred că este normal să priveşti un om care a făcut atâta bine prin prisma unei greşeli. Nu era normal să i se ridice definitiv dreptul de liberă practică.

E o greşeală care a costat un destin...

Nu ştiu dacă a fost o greşeală. Eu am făcut parte din toate comisiile acelea de anchetă. În timpul intervenţiei chirurgicale, doctorul Ciomu a suferit un accident vascular minor, tranzitoriu. Asta i se poate întâmpla oricui. Şi vreau să fac aici o mică paranteză, care e foarte importantă şi vreau să atrag atenţia asupra ei de multă vreme: să ştiţi că medicii sunt mult, mult mai bolnavi decât colegii lor de generaţie din alte domenii şi speranţa de viaţă e mult mai mică. Vârsta de deces este mult sub celelalte. De ce? Pentru că stresul este foarte mare.

E un risc asumat de medici.

Acesta este un aspect, dar mai este un risc la care poate vă gândiţi mai puţin. Şi anume acela că medicul se poate contamina de orice. Gândiţi-vă că nu ai nicio posibilitate să faci examen serologic pentru HIV tuturor oamenilor. La noi sunt zile în care se operează o sută de persoane. N-ai cum!

Am ajuns la o chestiune foarte interesantă. Sistemul sanitar românesc nu protejează deloc medicul...

Lipsa de protecţie vine din mai multe părţi. Vine radiar. În primul rând, medicul plăteşte asigurări de sănătate în orice parte lucrează. Deci dacă lucrează în trei locuri, plăteşte de trei ori. Suntem perfect de acord cu asigurările de sănătate, dar într-un singur loc, acolo unde salariul este cel mai mare.

Asta e valabil pentru orice breaslă. Şi noi, dacă lucrăm în trei locuri, plătim de trei ori asigurărări de sănătate.

Da, dar dumneavoastră nu aveţi riscurile pe care le avem noi. Gândiţi-vă că la noi te poţi contamina. Şi se întâmplă frecvent. Gândiţi-vă la oftalmolog sau la ORL-ist. Iei imediat o viroză. Nu mai vorbim de cei de la boli infecţioase. Majoritatea chirurgilor sunt purtători de virus hepatic B, dacă nu şi C, luat de la pacienţi.

Există măsuri de protecţie pe care statul român nu le pune la dispoziţia medicilor...

Prima măsură de protecţie este salarizarea. E absolut inadmisibil ce se întâmplă. Sigur că asta nu justifică în niciun fel ca vreun medic să aibă vreo pretenţie de la pacient ca să-şi compenseze lipsurile. Fiecare pacient doreşte ca medicul să aibă o pregătire superioară, să-i ofere un act medical de cât mai bună calitate. Dar nimeni nu se gândeşte cum ajunge medicul să înveţe ceva, pe ce bani poate să meargă în străinătate ca să vadă nişte lucruri în plus faţă de ceea ce ştie el.

Decidenţii politici ar trebui să se gândească la chestiunile acestea, nu pacienţii obişnuiţi.

Ar trebui! Şi, mai mult decât atât, contează foarte mult managementul unui spital pentru că e foarte important să ai aparatura cu care să poţi lucra. Să ştiţi că s-au făcut nişte progrese uluitoare în medicină. Eu n-aş fi crezut acum 10 ani că se poate face ceea ce văd că se poate face acum. Asta în mai multe specializări, dar în a noastră sunt progrese extraordinare.

„Ni s-au vândut ace infectate"

Medicii tineri n-au acces la aceste progrese.Dumneavoastră aveţi notorietate, aţi depăşit anumite etape profesionale, puteţi să mergeţi la acele congrese să vă ţineţi la curent cu actualitatea medicală...


Şă ştiţi că în mod obşnuit - şi ar fi incorect să n-o spunem - firmele de medicamente susţin medicii să meargă la astfel de consfătuiri. Pentru că acele firme au tot interesul ca ei să înveţe ceva, să afle că sunt nişte medicamente în plus, să afle că sunt aparate în plus, să afle că sunt tehnici chirurgicale în plus.

Sunt multe firme de medicamente dispuse să suporte astfel de cheluieli?

Da, sunt. Şi asta fac în mod obişnuit în toate specialităţile. E şi interesul lor, într-un fel, pentru că altfel cum poţi să afli că există medicamentul respectiv?

E un mod de a-şi face publicitate, de a vinde produsul...

Spuneţi-mi, la televizor câtă publicitate despre aşa ceva aţi văzut? Niciodată. Se face, de exemplu, reclamă la un medicament oftalmologic care e inadmisibil şi noi nu suntem de acord cu el. Şi nu ne-a întrebat nimeni. Dar în rest n-am văzut niciun medicament promovat. Şi nici n-au voie. Poate că ar fi mai bine ca firmele acestea să-şi plătească nişte minute de publicitate acolo unde omul caută. La televizor, în cotidiene. Altfel n-ai cum să afli. Noi, la spital, avem în fiecare joi prezentări de medicamente şi se înscriu firme şi vin şi-şi prezintă produsele.

Se vehiculează că aceste firme de medicamente încearcă să intre, prin metode mai puţin ortodoxe, în graţiile medicilor...

Nu au cum. Dacă managementul spitalului e corect, nu au sub nicio formă cum să ajungă la aşa ceva. În primul rând că există un colectiv ştiinţific în fiecare spital, iar licitaţiile care se fac se pun pe internet. La acelaşi medicament, de exemplu un antibiotic care e făcut de cinci firme, eşti obligat să iei firma cu preţul cel mai mic sau să iei lucrul de cea mai bună calitate, dar justificat. În niciun caz nu poţi să faci asta fără niciun fel de justificare. Din păcate, noi am păţit tot felul de lucruri.

După doctorul Bogdan Marinescu, dacă dumnealui mai este director la Spitalul Giuleşti, eu sunt cel mai vechi director de spital din Bucureşti. Împlinesc 17 ani anul acesta şi pot să vă spun că am întâlnit cazuri deosebit de grave când ni s-au vândut ace infectate. Am cercetat şi ne-am obişnuit de atunci să testăm orice. Fiecare firmă care îşi prezintă un produs spune că este cel mai bun, cel mai serios, până constatăm că nu e aşa.

„Prelevarea de organe - etică, dar dificilă emoţional"

Aş vrea să abordăm şi o chestiune care interesează pe foarte multă lume - prelevarea de cornee de la cadavre...

E un lucru extraordinar de presant şi care ne necăjeşte foarte mult. Sunt peste 7.000 de cazuri rezolvate aşa, în baza unui protocol între spitalele care aveau această posibilitate şi Institutul Medico-Legal, prin care se putea recolta cornee de la persoane nerevendicate. Spre exemplu, cum îşi poate permite soţul meu, dacă mie mi se întâmplă ceva, să nu fie de acord - dacă eu am fost şi sunt de acord! - să mi se preleveze orice poate salva o altă viaţă.

Sunteţi în favoarea acordului prezumat?

Nu sunt de acord decât cu un singur lucru: ca în timpul vieţii, orice persoană să îşi facă, dacă doreşte, un act notarial prin care să-şi exprime singur opţiunea. E nedrept ca familia să facă lucrurile acestea. Familia, de obicei, nu e de acord cu prelevarea de cornee pentru că în România nu există o pregătire psihologică pentru acest lucru. Oamenii văd în ochi ceva mistic.

Dumneavoastră cum vi se pare chestiunea acordului prezumat, din punct de vedere religios?

Eu nu aş amesteca niciodată Biserica în treaba asta, dar mă întreb dacă un înalt prelat care ar avea nevoie de o astfel de intervenţie chirurgicală şi-ar mai păstra ideea de a nu accepta acordul prezumat.

Aveţi cunoştinţă despre un punct de vedere oficial al Bisericii în acest sens?

Nu, în acest sens nu. Dar prelevarea de cornee a fost întreruptă. În urma cu şapte-opt ani, la Ministerul Sănătăţii a venit un medic care a crezut de cuviinţă că e mai bine să întrerupă această activitate deoarece noi ne-am exprimat nemulţumirea faţă de comportamentul său. Şi atunci el a întrerupt complet această posibilitate de transplant de cornee.

A fost o ambiţie personală?

A fost o ambiţie personală care a costat şi costă foarte mulţi ochi. Există situaţii în care singura salvare este transplantul de cornee. Nu văd pentru care motiv un cadavru să fie spulberat de natură - sau cum zice unul dintre colegii mei: „mâncat de viermi" - iar corneea să nu ajungă la un om care riscă un handicap definitiv.

Deci din punct de vedere etic vi se pare în regulă...

Absolut! Dar uite că nu se întâmplă aşa. Corneea, nefiind vascularizată, deci neavând vase de sânge, nu este nevoie nici de compatibilitate de grupă sanguină. Ar fi fost, după părerea mea, destul de uşor de rezolvat problemele acestea prin exprimarea unei opţiuni personale. Ar fi existat o bază de date în acest sens. Există echipe care se pot duce şi care pot preleva organe dintr-o sală de operaţie.

Mai vedem prin filme, că la noi e mai greu cu aşa ceva...

Şi la noi se poate, să ştiţi. Se pot trimite elicoptere. În urmă cu an şi ceva a decedat o fată în vârstă de 16 ani, în Ardeal. Era sportivă şi a murit pe terenul de volei, dacă nu mă înşel. Părinţii ei, deşi erau oameni simpli, au fost de acord cu donarea. Şi a plecat o echipă medicală complexă cu un elicopter. Au prelevat rinichi, cord, cornee, tot. Mi s-a părut absolut extraordinar din partea acestor părinţi disperaţi, mai ales că era şi singurul lor copil. Dar de obicei nu se întâmplă aşa.

Asta ţine şi de nivelul de educaţie...

Într-adevăr nu este o educaţie în acest sens. Dacă eu ajung mâine într-o situaţie de genul ăsta, sunt de acord să mi se ia orice poate ajuta un om. Dar să ştiţi că e foarte greu să dai acordul. Sufleteşte vorbind. Deci, etic fără discuţie, că e normal aşa. Dar sufleteşte e foarte greu să ştii că unei persoane foarte apropiată din familie i se prelevează organe. Am avut o persoană foarte apropiată în familie care nu mai există, doctoriţă şi ea. M-am gândit că, dacă cineva m-ar fi întrebat dacă sunt de acord să i se preleveze corneea - avea nişte ochi foarte frumoşi, verzi şi mari - foarte greu aş fi acceptat. Fără discuţie că aş fi fost de acord, până la urmă, dar cu o dificultate emoţională enormă.

Puţină lume ştie ce se întâmplă în institutele de medicină legală din România. Nu vi se pare dezonorant modul în care se efectuează necropsiile?

Asta este adevărat, pentru că nu există infrastructura necesară. Şi un institut medico-legal necesită mulţi bani. Dar poate şi câştiga mulţi bani. Şi se poate face un management performant. Măcar un institut ca lumea să existe...

„Cel puţin un sfert dintre pacienţi sunt neasiguraţi"

Cum ar fi mai bine: să avem câteva centre medicale bine dotate sau să se menţină situaţia actuală în care fiecare spital are câte ceva, dar nimic cum trebuie?

Ştiţi, unul dintre cunoscuţii directori de spitale, care a condus multă vreme o mare unitate medicală din Bucureşti a spus odată - şi ne-am gândit multă vreme dacă are dreptate sau nu: „Ce preferaţi: să fie câte ceva, puţin, în fiecare spital, sau să fie unul, două spitale bine dotate şi să se poată face acolo orice?". Pentru că dacă dispersăm fondurile, la fiecare spital câte puţin, nu ajungem la performanţă.

Aici este vorba şi de modul în care se distribuie banii de la buget...

Sistemul acesta de taxe şi impozite nu face ca banii să se întoarcă la cei care îi adună. Şi asta nu e bine, pentru că dacă o parte din bani s-ar întoarce acolo, managementul ar putea fi altul. Şi asta e valabil pentru orice sector.

Aceasta vi se pare a fi principala hibă a sistemului sanitar românesc?

Mai sunt câteva, dar cea mai mare hibă, după părerea mea, este implicarea politică. Nu se întâmplă des, dar se întâmplă. Oamenii politici nu au curajul nici să spună acest lucru şi nici să pună la punct treburile.

Mulţi dintre ei se duc în străinătate să se trateze, la Viena, de pildă...

Cei care au posibilitatea materială, dar sunt şi alţi oameni care nu au această posibilitate. Să ştiţi că sunt şi oameni cu nume sonore care s-au tratat la noi. Deci sunt destui care s-au operat aici şi care s-au tratat aici. Dar există o situaţie pe care nu prea o semnalaţi în presă şi nu ştiu de ce: sunt foarte puţini oameni în această ţară care plătesc asigurări de sănătate.

Este o fraudă fiscală din acest punct de vedere absolut enormă. De ce? Pentru că aşa sunt făcute legile. Mie nu mi se pare absolut deloc normal ca, dacă un membru al familiei este asigurat, să fie toată familia asigurată. De ce să fie şi soţia asigurată prin soţ sau invers?

E o chestiune care ţine mai degrabă de modelul statului social.

E o chestiune politică pentru că acest lucru dă posibilitatea unor oameni să facă lucruri incorecte faţă de sistemul sanitar. Noi ne întâlnim frecvent cu aşa ceva: unul din soţi stă şi lucrează aici, cu carte de muncă, iar celălalt merge şi lucrează în străinătate, la negru. Acela câştigă bani destul de mulţi - patru, cinci mii de euro pe lună, şi e asigurat prin efectul legii. Şi el, dacă are ceva, vine şi se operează aici, pe banii noştrii, fără a contribui cu nimic. Asta pentru că soţia sa e asigurată.

Totuşi, se colectează foarte mulţi bani...

Nu, se colectează foarte puţin! Din 22 de milioane de oameni cred că nu plătesc mai mult de patru milioane asigurări de sănătate. Dacă fiecare om din această ţară ar plăti zece lei pe lună, nu mai mult!, s-ar aduna nişte fonduri enorme. Ştiu bine că sunt foarte multe firme care nu plătesc asigurări de sănătate. Spre exemplu, primim adeverinţe de la o oarecare întreprindere în care scrie: „Societatea noastră plăteşte asigurări de sănătate în contul cutare".

Aşa este, dar are 300 de angajaţi şi plăteşte doar pentru 15. Pot să vă spun că cel puţin un sfert dintre pacienţii care se prezintă sunt neasiguraţi.Vreau să ştiţi că oamenii care nu au venituri sau care lucrează fără carte de muncă, pentru a fi asiguraţi e nevoie să plătească cota lor de 5,5% din salariul minim pe economie la Casa de Asigurări. Şi aşa devin asiguraţi. E o sumă modică. În cazul unei patologii cronice este o nenorocire. Sunt situaţii în care un bolnav neasigurat costă statul miliarde de lei şi pe urmă el moare.

„Niciodată nu primeşti nimic pe hârtie"

Aţi fi de acord cu privatizarea completă a sistemului sanitar românesc?

Nu. Din mai multe motive. În primul rând pentru că un manager privat se poate comporta discriminatoriu faţa de oameni şi acest lucru ar putea elimina medici buni care-i fac concurenţă. Mi se pare esenţial criteriul de competenţă şi de colegialitate, deoarece primul meu deziderat când am devenit director a fost să fac în spital o atmosferă plăcută. Şi cred că Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice e singurul spital de chirurgie în care nu numai că nu există conflicte, ci în care există o atmosferă de lucru extraordinar de plăcută între colegi. Adică toţi colegii te ajută. Le-am spus întotdeauna că sunt pacienţi pentru toată lumea.

E proverbială râca dintre medici...

Tocmai! Eu am prins o altă atmosferă de lucru când am venit în acest spital. Erau situaţii când un medic cu experienţă mai mare, dacă vedea la uşa altuia doi pacienţi în plus faţă de ce era la uşa lui, începea cu nişte lucruri neplăcute. Am zis că asta trebuie să dispară pentru totdeauna. Pe lângă faptul că există pacienţi pentru toţi, e o meserie foarte foarte grea în care nu trebuie să fii nervos. Noi am învăţat meserie de la câţiva maeştri - doamna Sorana Maria Dumitrescu, domnul profesor Olteanu - şi ei ne spuneau aşa: „Când intri în sala de operaţie uiţi ceasul afară şi orice alte probleme. Te duci acolo cu bolnavul şi cu capul tău, şi cu mâinile tale şi nu te gândeşti la nimic!"

Câţi dintre medicii noştri fac asta?

Aşa trebuie să facă. Niciodată nu poţi fi sigur ce se întâmplă într-o operaţie. Întotdeauna poate interveni o complicaţie sau un incident operator sau să se întâmple ceva cu bolnavul. Se prelungeşte operaţia. Cine spune că nu-i e frică de operaţie minte. Eu sunt o femeie curajoasă dar cum să nu-ţi fie frică de o intervenţie?! Nu se poate! Şi să ştii că eşti programat şi nu poţi să intri în sală pentru că e cineva acolo, e groaznic. La noi, de exemplu, există program. Fiecare ştie în ce zile are operaţii şi în ziua aia intră numai doctorul respectiv.

La spitalul de oftalmologie aveţi un bloc oparator mare, dar în alte unităţi medicale nu există aşa ceva...

Să facă! Domnul director Cristea a făcut patru săli de operaţii şi vreau să ştie toţi colegii mei care sunt manageri, mai noi sau mai vechi, că întotdeauna forurile superioare au ajutat. Trebuie să te duci să expui problema. Şi încă ceva: niciodată nu primeşti nimic pe hârtie, trebuie să te duci să vorbeşti. Eu, de exemplu, am moştenit spitalul fără linie de anestezie.

Anestezistul venea de acasă. Au fost situaţii-limită. Erau un anestezist atunci căruia îi mai plăcea paharul. Îi dădeam telefon acasă şi îi spuneam să vină. A venit odată şi a dat o anestezie perfectă, s-a descurcat extraordinar. Dar putea să zică: „Lasă-mă-n pace, ce mă ţii tu pe mine din timpul liber?!" La plata cu ora e ceva care nici nu există. Şi acest anestezist a venit pe jos odată, pentru un copilaş, tocmai din Drumul Taberei, pe un frig de crăpau pietrele.

„Asigurările de malpraxis, o şarlatanie"

Admiţând că aţi avea putere decizională completă, care ar fi primele măsuri pe care le-aţi lua în sistemul sanitar românesc?

Prima măsură pe care aş lua-o ar fi ca populaţia să plătească asigurări de sănătate aşa cum trebuie. A doua măsură ar fi în privinţa asigurărilor de malpraxis, în sensul de a fi corecte. Spun în faţa oricui şi sunt dispusă să mă bat cu oricine pentru asta - aceste aşa-zise asigurări reprezintă cea mai mare şarlatanie, cea mai mare păcăleală care există în societatea sanitară românească. De ce? Pentru că ei adună bani foarte mulţi şi nu asigură nimic.

Vă dau un simplu exemplu: avortul nu este asigurat. În primul rând medicul care face avortul lucrează în orb.El ştie ce face dar nu vede, că n-are cum. E adevărat că suma pe care o plăteşte un medic nu e mare, dar suntem noi uimiţi de ce sume totale încasează ei. Anul trecut, spre exemplu, au adunat, după părerea mea, peste 15 milioane de euro. Şi nu plătesc niciodată nimic! Mulţi miniştri au încercat să facă ceva în acest sens şi n-au reuşit.

De ce credeţi că nu se reglementează această chestiune o dată pentru totdeauna?

Pentru că firmele de asigurări au vorbit între ele şi fac acelaşi lucru care se întâmplă într-o piaţă unde la cinci tarabe se vând banane. Ei se pun de acord să pună un preţ şi toţi pun acelaşi preţ sau preţuri asemănătoare.

„Orgoliul medicilor e cel mai nociv lucru"

Este normal ca managerii de spitale să provină exclusiv din rândul cadrelor medicale?

Absolut! Şi să vă spun de ce. Există nişte cutume în lumea medicală, cutume care foarte greu pot fi cunoscute de către aceia care nu fac parte din sistem. Sfatul meu pentru orice ministru al Sănătăţii este să-şi ia consilieri în care să aibă încredere, dar care să-l consilieze corect asupra acestor chestiuni. Am văzut cazuri în care oameni politici nu şi-au luat consilieri din lumea medicală. Trebuie să se ţină seama şi de relaţiile dintre oameni în acest domeniu. E foarte important! De pildă, orgoliul în lumea medicală este cel mai nociv lucru care se poate întâmpla.

Pacientul este victima orgoliilor dintre medici...

Spre exemplu, sunt cazuri în care un doctor nu-i de acord cu ceva anume numai pentru că a spus-o un altul. Din acest motiv, la noi la spital am creat o atmosferă în care medicii se sfătuiesc în permanenţă unul cu celălalt. Sfătuiesc pe orice pacient să ceară şi o altă opinie medicală atunci când e vorba de lucruri serioase, radicale. Asta chiar dacă unii medici se supără când aud că diagnosticul lor a fost verificat în altă parte.

E o chestiune care ţine mai degrabă de temperamentul unor medici sau de gradul lor de educaţie?

E o chestiune care ţine de orgoliul medicilor de peste tot din lume. Oricum, o asemenea atitudine nu are ce să caute nicăieri. Mie, dacă-mi cere cineva o intervenţie pe care nu o ştiu, îi spun pacientului lucrul acesta. Alţi medici consideră degradant să facă asta. Am văzut recent cazul unui chirurg care şi-a permis să facă o intervenţie chirurgicală pe care nu ştia, de fapt, să o facă. Nu se mai confruntase niciodată cu aşa ceva. Acolo a fost o dramă. Pacientul este în viaţă, dar cu nişte rezultate absolut catastrofale.

Trebuie să ai întotdeauna puterea de a te da la o parte de unde nu te pricepi. Eu învăţ de la fiecare câte ceva. O dată a venit la spitalul nostru un profesor din Franţa cu un medic anestezist specializat în oftalmologie. Nu exista în România aşa ceva. Până la acel moment, anesteziile locale le făceam noi. De atunci am adoptat şi noi modelul. Anestezia locală e un stres în plus şi e o procedură deloc simplă. Am creat un departament de anestezie oftalmologică.

Vi s-a întâmplat să vi se solicite să efectuaţi o operaţie care nu era de competenţa dumneavoastră?

Fiind un medic mai cunoscut, a venit cineva la mine să mă roage să-l operez de o afecţiune retiniană. I-am spus că nu ştiu şi că nu am lucrat aşa ceva, că nu aceasta este specialitatea mea.

Oamenii înţeleg, de regulă, astfel de situaţii?

Nu prea înţeleg, însă dacă le expui corect problema totul este în regulă. E foarte greşit să intri, ca medic, într-un astfel de caz. Ceva, ceva ştii, dar nu suficient pentru a rezolva un astfel de caz. Trebuie să-l îndrumi pe pacient spre colegul cel mai competent în domeniu.

Sfătuiesc pe orice pacient să ceară şi o altă opinie medicală atunci când e vorba de lucruri serioase, radicale. Asta chiar dacă unii medici se supără când aud că diagnosticul lor a fost verificat în altă parte.

„Dacă pacientul vrea să ofere ceva medicului, e problema lui"

Cum aţi rezolva problema aşa-ziselor „plăţi tăcute", adică a şpăgii din spitale?

Foarte simplu! Ştie toată lumea ce salarii sunt în sectorul sanitar. Salariul de bază al unui medic primar este de 21 de milioane de lei vechi. Este inadmisibil! Un medic nu-şi poate cumpăra o carte şi nu-şi poate asigura viaţa cu aceşti bani. Am colegi care se duc pe banii lor la congresele de specialitate organizate în străinătate. Medicul, atunci când intră în sala de operaţii, nu trebuie să aibă griji materiale pe cap.

Din acest motiv sunt şi foarte mulţi cei care pleacă în sectorul privat, însă nici acolo veniturile nu sunt prea mari. E rentabil doar atunci când cineva îşi permite să facă împrumuturi la bănci şi să-şi deschidă propria clinică. Revenind, însă, vreau să vă spun că fac parte din comisia de specialitate a Colegiului Medicilor, în calitate de vicepreşedinte, şi niciodată până acum nu am întâlnit vreun bolnav care să vină să depună plângere pentru că i s-au cerut bani. Vin şi vă spun: medicul care condiţionează actul medical de o anumită sumă de bani trebuie executat! Fără discuţie!

Există, însă, şi reversul medaliei, care ar trebui spus tuturor directorilor de spitale: dacă pacientul este mulţumit cu ceea ce a obţinut în spital, dacă are şi consideră necesar să ofere ceva, e problema lui, nu a noastră. Sunt dese situaţiile în care medicii mai primesc diverse produse sau chiar bani.

A vârî bani în buzunarul halatului e un obicei adânc înrădăcinat în conştiinţa colectivă a românilor...

E bine ca acest lucru să nu se întâmple înainte de efectuarea actului medical. Nu ai cum să ştii ce iese. Poate să iasă bine, poate fi un insucces. Nu există niciun medic pe pământ care să nu fi avut insuccese. Indiferent despre ce specialitate este vorba, toţi s-au confruntat cu aşa ceva! E absolut normal pentru că orice om greşeşte.

Unde mai pui că pot apărea şi complicaţii ulterioare?! Vă dau un exemplu în care nici nu s-a pus problema vreunei recompense: am operat o fetiţă cu ochiul tăiat într-o discotecă. A făcut stop respirator după operaţie. S-a rezolvat problema, însă vedeţi unde poţi ajunge ca medic? În paranteză fie spus, am văzut foarte multe drame plecate din discoteci, iar majoritatea victimelor erau neimplicate în incidente.

Medicul care condiţionează actul medical de o anumită sumă de bani trebuie executat! Fără discuţie!


„Am oferit medicilor atât cât am putut"

Dumneavoastră personal aţi oferit bani medicilor vreodată în viaţă?

Vă spun sincer: o dată în viaţă am fost pacient, atunci când am născut prin cezariană. Am făcut această operaţie la Spitalul Colţea şi atât de frumos s-au purtat cu mine - eram un obscur medic tânăr! - încât am considerat că trebuie să le ofer ceva şi am făcut-o din toată inima. Atât cât puteam oferi! În schimb, să ştiţi că am colegi medici care mi s-au plâns, la rândul lor, că au fost foarte prost trataţi ca pacienţi. Dar să ştiţi: un act medical bun nu se poate plăti. Cu ce să plăteşti atunci când medicul redă viaţa unui om? Doar cu recunoştinţă veşnică şi cu satisfacţia medicului că a făcut aşa ceva.

Prin urmare, pledaţi pentru acceptarea „plăţilor tăcute" ca o stare de fapt?

Aşa: doar dacă pacientul consideră că trebuie să facă acest lucru şi dacă are această posibilitate. Vă rog să mă credeţi că, la noi în spital, poate fi verificat oricând dacă se procedează altfel. Nu este meritul meu. Am avut noroc de colegi care au înţeles. Unii dintre ei aduc bunuri de acasă pentru pacienţii săraci. Sunt colegi care aduc jucării pentru copiii fără posibilităţi, internaţi la noi. Am crescut chiar un copil care nu avea un ochi, de la 7 până la 12 ani.

Aţi primit sponsorizări pentru spital?

Eu nu m-am dus niciodată să cer sponsorizări. Mi se pare oarecum degradant. Mi-a fost ruşine...

Dar sponsorizările vă sunt extrem de necesare în condiţiile în care primiţi foarte puţini bani de la buget.

Cei care ni se adresează ştiu asta. Vă rog să mă credeţi că am avut pacienţi de la preşedinţi la prim-miniştri... Au fost oameni care au întrebat dacă avem nevoie de ceva şi alţii care n-au întrebat nimic. Erau oameni cu posibilităţi deosebite. Subliniez însă faptul că unii au observat că reclama spitalului e spartă sau că ne lipseşte altceva.

O singură dată, la începutul activităţii mele de director, am făcut o solicitare către o bancă, iar aceasta ne-a dat o sumă atât de mică încât am zis că niciodată nu mai fac asta. Ştiu toţi de ce avem nevoie. Nu există om care să n-aibă nevoie de oftalmolog pe parcursul vieţii lui. E o parte foarte dureroasă pentru că aceşti oameni vin, pretind, dar nu oferă nimic. Cum să te duci tu să le ceri?! Eu nu am făcut niciodată întâmpinări la personalităţi marcante din punct de vedere financiar.

Sunteţi de acord ca spitalele să treacă în subordinea primăriilor?

Noi am avut noroc cu faptul că suntem situaţi în sectorul 1 al Capitalei. Aici Primăria ajută spitalele. Dar în privinţa trecerii spitalelor în subordinea primăriilor sunt de acord doar parţial. E vorba despre dubla finanţare. Casa de Asigurări de Sănătate ar trebui să funcţioneze ca o bancă şi, repet, dacă toţi ne-am plăti asigurările în mod corect, ar fi fonduri mai mult decât suficiente pentru sănătate.

Am făcut această operaţie la Spitalul Colţea şi atât de frumos s-au purtat cu mine - eram un obscur medic tânăr! - încât am considerat că trebuie să le ofer ceva şi am făcut-o din toată inima.



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: