Modelul normalităţii şi examenul maturităţii

Parcurgem zile în care modelul în care credem cel mai mult (şi cei mai mulţi dintre noi) este constant pus la îndoială, este testat şi supus presiunilor. Fie că vorbim de summitul NATO, de disputele interne privind echilibrul instituţiilor sau de încrederea generală în sistemul din care facem parte. Soluţia cea mai matură pentru fiecare dintre noi vine din încredere.

Încredere în reguli, în instituţii, în sistemul democratic, în cei din jurul nostru, dar şi în noi înşine. Doar în acest fel alegem să continuăm să fim cetăţeni, să participăm, să ne implicăm şi să nu abandonăm.

Regula democratică presupune implicare, în timp ce regula situaţiei de pe teren în România este abandonul. Implicarea, participarea constantă au succes doar dacă sunt cuplate cu o doză bună de încredere – în sine, în faptul că sistemul funcţionează, în faptul că implicarea noastră duce la rezultate pozitive.

Doar având această premisă în spate poţi merge mai departe, sperând că acest model democratic poate funcţiona. Este, dacă vreţi, la fel ca în orice sistem cu reguli – treci pe verde la semafor având încredere că nu există „meseriaşi“ care nu respectă regulile, trecând şi ei pe roşu în acelaşi timp, mai sperând ca şi cei care trebuie să aplice legea o vor face echilibrat şi corect şi faţă de cei cinstiţi, dar şi faţă de cei care abuzează. Un astfel de sistem funcţionează perfect acolo unde majoritatea covârşitoare a participanţilor respectă regulile generale şi se limitează la zona proprie de atribuţii.

Pun faţă în faţă două momente importante, în care este nevoie de această încredere, pe care profesorii de ştiinţe politice o predau la facultăţi drept „elixir al democraţiei“, al capitalului social, al unei culturi politice participative. Unul intern – cel tocmai petrecut zilele trecute, prin decretul semnat de preşedintele Iohannis. Altul, extern, care se întâmplă în prezent, cu ocazia summitului NATO, prezentat de mai toţi analiştii drept un moment sensibil din cauza modului profund personal în care preşedintele SUA alege să se raporteze la partenerii europeni.

În ambele cazuri, soluţia încrederii şi modelul democratic funcţionează, de fapt. Încrederea în reguli, aplicarea legii, continuarea participării şi implicării – fiecare pe zona sa de atribuţii – este singura cale pentru a asigura consolidarea unui tip de parteneriat necesar într-o democraţie. Asumarea unor gesturi corecte ar trebui să fie norma, chiar şi atunci când acestea nu sunt spectaculoase, prin faptul că fiecare îşi face datoria acolo unde se află şi fiecare instituţie cooperează şi acţionează pentru ca regulile să se aplice egal tuturor. Are România exemple de astfel de gesturi corecte? Aş putea spune că da. Preşedintele României tocmai a dat un exemplu de gest corect, respectând o decizie CCR, chiar şi împotriva propriului interes electoral; s-a expus criticilor susţinătorilor săi, pentru că a ales acest gest în faţa unei soluţii aparent mai simple, dar cu mult mai multe complicaţii ulterior. Modelul de „jucător“ nu se potriveşte cu cadrul democratic. Pentru simplul motiv că el este pe placul unei facţiuni a societăţii, nu în beneficiul întregii societăţi. Bicameralismul anglo-saxon are tradiţia cedării întregii puteri unui singur partid care câştigă alegerile tocmai pentru că are şi cutuma că cel care gestionează această putere nu va abuza de ea pentru a schimba regulile în favoarea sa. Din acest motiv, modelul majoritarist anglo-saxon este doar o excepţie, iar folosirea sa în argumente care să justifice abuzuri de putere în ţări că România este total nepotrivită.

Summitul NATO se desfăşoară sub aceleaşi auspicii – foarte mulţi se tem că un singur actor, cel care are cea mai mare putere (preşedintele SUA) se va comporta abuziv şi va ataca relaţia transatlantică prin modul său de abordare. Personal, nu cred că se va ajunge la aşa ceva, pe fond, pentru că relaţia transatlantică este puternică şi rezistentă, iar soliditatea sa nu va fi afectată de fisuri punctuale. Ea se afla la baza a ceea ce înseamnă model occidental, din care – din fericire – facem şi noi parte. Şi, indiferent de ce se discută, de ce se decide la acest summit, România nu are decât o singură soluţie – aceea de a-şi păstra încrederea în partenerii săi, de a acţiona corect pe zona sa de competenţă, singura cale de a transmite un semnal de siguranţă cetăţenilor săi şi de a rămâne un model de lider regional prin tot ceea ce face (pe zona militară, de securitate, de economie şi independenţă energetică, chiar şi în consolidarea statului de drept şi a luptei anticorupţie).

Avem cele două exemple – cel intern şi cel extern. România a cunoscut un succes al acestui exemplu extern, toţi actorii importanţi consolidând încrederea în relaţia transatlantică, de-a lungul timpului. Efectul se vede în datele de sondaj, inclusiv cele ataşate mai jos, care definesc un ataşament solid faţă de parteneriatele din care facem parte.

Alternativa la încredere ar fi nu doar abandonul, dar şi frica. Frica faţă de situaţia în care, în realitate, SUA şi ţările europene îşi dispută supremaţia fără să se teamă de consecinţe. Principalii perdanţi ai unui astfel de scenariu sunt ţările estice, tocmai pentru că ajung din nou (istoria se repetă!) în situaţia în care Rusia îşi atribuie rolul personajului „echilibrat“, dispus să medieze între Europa şi America. Cum depăşim această situaţie, cum ne păstrăm încrederea într-un model vestic funcţional, cum discutăm despre o relaţie transatlantică solidă, aşa cum era în anii 90, când modelul vestic părea că trăieşte în perioada „sfârşitului istoriei“?

Soluţia vine chiar în definiţia modelului occidental, cel din care facem parte şi noi în prezent – respectiv, în statul de drept, democraţia liberală, economia de piaţă şi filosofia drepturilor omului. Adică în mecanismul instituţional şi filosofic gândit pentru a oferi cetăţenilor garanţia că sistemul funcţionează pentru toţi membrii săi, că drepturile sunt garantate tuturor, că legile sunt mai presus decât persoanele şi că regulile sunt aceleaşi pentru toţi. Ştiu, sună general şi teoretic, aparent fără legătură cu viaţa noastră şi cu disputele politice curente. În realitate, nu este chiar aşa.

Summitul NATO nu este doar despre arme, despre câte blindate sunt cumpărate de fiecare ţară şi despre cum sunt armonizate sistemele de comandă în ţări diferite. Este foarte mult şi despre modelul în numele căruia statele s-au asociat în alianţe, despre civilizaţia pe care NATO vrea să o protejeze. Fiecare zi, fiecare decizie, fiecare scandal politic poate fi înţeles dacă este privit prin această prismă.

Timp de 25 de ani, ataşamentul faţă de familia transatlantică s-a clădit prin încredere şi coerenţă. Dacă putem avea aşa ceva în exterior, de ce nu am spera că putem prelua modelul şi în interior? Dau câteva exemple prin care această încredere se poate transpune în realitate, în gesturi simple în ţară, în politica internă:

• Preşedintele respecta Constituţia şi este garantul ei în tot ceea ce face  
• Presa îşi păstrează rolul de „câine de pază“, fără să îşi asume rol de activism politic, dar gestionând informarea publică nu doar că pe o afacere (firesc, până la urmă), dar şi ca pe un serviciu public  
• Societatea civilă devine tot mai activă, atrăgând tot mai mulţi cetăţeni implicaţi şi activi, nu doar la proteste punctuale, dar şi în multe alte forme de participare (voluntariat, asociativitate, cluburi sociale, caritate, credinţă, cultură etc.)  
• Guvernele se ocupă de gestionarea banilor publici, în limitele legii, orientând surplusul generat de creşterea economică spre cele mai defavorizate categorii de public şi spre investiţii publice, oferind şanse în plus oamenilor şi nu întărind privilegii deja conturate  
• Majorităţile politice îşi exercită puterea fără să abuzeze de ea împotriva minorităţilor  
• Liderii politici cu probleme în justiţie îşi dau demisia din funcţii pentru a nu afecta credibilitatea instituţiilor pe care le reprezintă  
• Justiţia este vie nu doar în a-şi întări activitatea, dar şi pentru a repara greşelile care, inevitabil, apar, dând sentimentul imparţialităţii şi fermităţii ei în aplicarea legii  
• Serviciile nu se ocupă de politică, îşi denunţă protocoalele din trecut şi se limitează la atribuţiile lor constituţionale, cele pentru care oricum trebuie să depună eforturi serioase pentru a ţine România sigură  
• Cetăţenii participă şi reacţionează când drepturile lor sunt încălcate

Decideţi dumneavoastră care din actorii de mai sus chiar fac toate aceste lucruri. Eu, în mod naiv, cred că putem replica modelul occidental în România nu prin soluţii minune, peste noapte, prin revoluţii şi abordări radicale, ci prin gesturi simple, corecte, prin care fiecare îşi face datoria acolo unde se afla, dând un semnal de încredere şi către ceilalţi. Cooperarea este posibilă, mai ales dacă regulile se respectă. Iar atunci când nu se respectă, este important să existe consecinţe. Dura lex, sed lex, acesta este modelul pe care ni-l dorim. Pentru că altfel, ajungem la corupţia puterii, la autocraţie, la modelul în care oamenii se împart între puternici şi slabi, între privilegiaţi şi restul – şi parcă am trăit prea mulţi ani în astfel de sisteme...