O sentinţă prin care binecunoscutul exeget al lui Caragiale şi al lui Panait Istrati era declarat colaborator cu acte în regulă al fostei Securităţii.

Întâmplător sau nu, Hotărârea de joia trecută vine la scurtă vreme după ce, într-un articol publicat în două numere succesive ale României literare (7 şi 8/2014), dl. Gabriel Andreescu a demonstrat cât de superficială, de tendenţioasă şi de neprofesionistă a fost  Constatarea CNSAS care- stupefiant!- a făcut abstracţie de faptul că „în arhivele Securităţii nu există nici un înscris cu grafia lui Mircea Iorgulescu” şi că „fără dovezi, probatoriul constituit doar din înscrisurile provenind de la ofiţerii Securităţii nu pot legitima un verdict.” În opinia d-lui Gabriel Andreescu, „Direcţia de Investigaţii a CNSAS a falsificat tocmai imaginea de ansamblu a criticului cu Securitatea.

E drept, până la plecarea lui din ţară, Mircea Iorgulescu “nu a înfruntat sistemul”, ba chiar a avut întâlniri şi convorbiri telefonice cu ofiţeri de securitate, însă înregistrările acestora, subliniază fostul disident, “arată că, în relaţia cu Securitatea, Mircea Iorgulescu îşi păstra opiniile fără să îi provoace.”

În cuprinsul aceluiaşi articol, dl. Gabriel Andreescu arată că, la rându-i, Curtea de Apel Bucureşti, care ar fi avut puterea de a repara erorile grosolane cuprinse în Nota de constatare a CNSAS, prin judecătoarea Monica Niculescu “nu a făcut decât să adauge situaţiei un plus de dramatism.”  În opinia d-lui Andreescu, “autoarea acestei sentinţe pare să nu fi experimentat sau să nu fi înţeles ce implicau raporturile cu Securitatea în comunism.”

Despre posibila colaborare a lui Mircea Iorgulescu circulau zvonuri de multă vreme. Probele, aşa subţiri cum erau, şi dovedite azi ca total nefondate, proveneau în cea mai mare parte din dosarele de urmărire ale scriitorilor Bujor Nedelcovici şi Dorin Tudoran, dar şi din cel al criticului însuşi. Acesta din urmă arătându-l pe Mircea Iorgulescu mai curând în ipostaza de urmărit, de pus sub lupa Securităţii, decât de urmăritor şi denunţător.

Mircea Iorgulescu apare în dosarele Securităţii legendat, cu două nume de cod- Dorin, respectiv, Mirel. Cu numele Dorin ar fi semnat Mircea Iorgulescu prima lui notă informativă referitoare la poetul Dorin Tudoran. Atâta doar că respectiva notă, datând din 25 februarie 1976, aşa după cum se poate constata din volumul Eu, fiul lor- Dosar de securitate (Editura Polirom, Iaşi, 2010) nu e defel una de mână, ci dactilografiată de un ofiţer de securitate şi e nici mai mult, nici mai puţin decât o expertiză literară, foarte laudativă, altminteri, asupra creaţiei poetice a lui Dorin Tudoran. Textul atribuit lui Mircea Iorgulescu e urmat de rezoluţia colonelului Vasile Măierean: “Fiind prima notă a sursei noastre DORIN, apreciez că e utilă, mai ales că l-am determinat să scrie.”

Mai departe, în aceeaşi carte, găsim rezumate ale unor discuţii pe care Mircea Iorgulescu le-ar fi avut cu ofiţerii de Securitate, rezumate întocmite de aceştia, niciodată semnate de critic. În acest caz, autenticitatea lor e mai mult decât îndoielnică. Interesant e, de exemplu, că un astfel de rezumat, datat 29.03 1983, conţine comentariul: “Sursa nu este sinceră cu noi. O vom folosi pentru dezinformarea grupului din care face parte.”

Cam la fel stau lucrurile şi în cazul “colaborărilor” cu Securitatea puse în sarcina binecunoscutului disident Mihai Botez, despre ale cărui acte de curaj stau mărturie volumul Scrisori către Vlad Georgescu (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003), editorialele fostului director al Departamentului românesc al Europei libere reproduse în volumul România anilor ’80 (Jon Dumitru Verlag, München, 1995) sau textele ce au trecut pe undele respectivului post de radio în cursul celui mai crunt deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.

 Şi lui Mircea Iorgulescu, şi lui Mihai Botez, aceste acuze dovedit nefondate (pentru cazul Mihai Botez cf. Gabriel Andreescu- Cărturari, opozanţi şi documente- Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, Iaşi) le-au amărât ultimii ani ai vieţii, oricum chinuiţi de o boală neiertătoare.

Sigur, e foarte bine că până la urmă lui Mircea Iorgulescu i s-a făcut dreptate. O dreptate postumă. Că recursul intentat de el, cu puţină vreme înaintea decesului survenit la 7 iunie 2011, şi continuat de Anne Degeorges şi Joelle Vittes, în calitate de moştenitori legali, a dat roade. Numai că acest recurs nu răscumpără defel suferinţele morale provocate de greşelile şi superficialităţile cercetătorilor CNSAS, de aviditatea acestora pentru senzaţional, şi de erorile justiţiei. Se ridică, aşadar, problema responsabilităţii, în primul rând, morale a unor instituţii ce nu şi-au făcut datoria ori şi-au făcut-o prost, imoral, lucru pentru care firesc ar fi ca vinovaţii să fie serios traşi la răspundere.

Se ridică apoi problema responsabilităţii semenilor criticului care prea repede s-au îndoit  de onestitatea acestuia, făcându-se a şti chiar mai mult decât au ştiut cu adevărat. Mircea Iorgulescu a murit cvasi-uitat, repudiat, stigmatizat, însingurat, o ultimă carte, Poştalionul cu boi, apărându-i într-un tiraj confidenţial, la o mică editură din Ploieşti, cu ajutorul unui sponsor local.

Şi nu în ultimul rând se ridică iarăşi- a câta oară?-  problema responsabilităţii presei. Ziarele de la Bucureşti au publicat cu lux de amănunte, câteodată chiar cu o satisfacţie indecentă, informaţii despre “colaboraţionistul” Mircea Iorgulescu. Nu au dat deloc dovadă de o promptitudine similară în a face publică decizia de joia trecută a Curţii de Casaţie şi Justiţie.

 Ceea ce i s-a întâmplat în ultima parte a vieţii criticului nu a fost decât partea cea mai nefericită dintr-un exil complet nefericit, asupra căruia depun, într-o oarecare măsură, scrisorile către criticul orădean Ion Simuţ, scrisori transcrise şi publicate de acesta în nr. 7-8/2013 al revistei Familia.

În primii doi ani ai exilului parizian, Mircea Iorgulescu şi-a câştigat existenţa sa şi a familiei sale de pe urma colaborărilor la BBC, RFI şi Radio Europa Liberă. La data de 12 februarie 1992, Mircea Iorgulescu îi expedia o scrisoare în care, între altele, îi spunea lui Ion Simuţ următoarele: “Aţi auzit, presupun, că Biroul din Paris al Europei libere se desfiinţează peste câteva luni; americanii sunt de părere că e cazul să se mute în Est. Una dintre cele mai neplăcute consecinţe ar putea fi încetarea colaborării Monicăi (Lovinescu). Ei, americanii, nu îşi dau seama că pentru România E.L. înseamnă, cel puţin, 50%, M.L. ”

Însuşi Mircea Iorgulescu va avea de suportat consecinţele deciziei americane despre ale cărei resorturi găsim detalii în volumul al III lea al Jurnalului (1990-1993) Monicăi Lovinescu. Într-o scrisoare expediată confratelui său orădean la data de 29 mai 1992, Mircea Iorgulescu nota expeditiv: “Mâine plec spre München,unde, începând de la 1 iunie, voi lucra la Europa liberă. Ca angajat: s-a sfârşit independenţa!.”O scrisoare trimisă din Capitala Bavariei la 1 august 1992 motivează decizia: “Am fost oarecum constrâns să fac deplasarea. Dispariţia biroului parizian al Europei libere mi-a diminuat serios mijloacele de existenţă,încât am acceptat mai vechea propunere a postului de a mă angaja ca redactor; o amânasem aproape doi ani. Totuşi, cu casa în două părţi, cu desele călătorii, câştigul strict bănesc nu e deloc impresionant. În schimb, am o viaţă mai liniştită, mai puţin hărţuită (la Paris lucram pentru trei posturi de radio şi nu mai aveam pic de timp pentru mine!), încerc să-mi regăsesc preocupările etc. Mediul german, şocant diferit de cel francez, îngăduie o asemenea încercare. Cât despre viaţa intelectuală, încă n-am depăşit faza primelor contacte- muzee, oraşul, emisiunile tv, ziarele, etc. ”

Mutarea complexului Europa liberă-Libertatea  la Praga, încheiată în mai- iunie 1995, va produce noi turbulenţe în viaţa lui Mircea Iorgulescu. Iniţial, criticul nu va face deplasarea la Praga, din motive nedetaliate în scrisorile către Ion Simuţ, el alăturându-se echipei din Capitala Cehiei doar câteva luni mai târziu. Atunci va deveni adjunctul lui Nestor Ratesh, urmând, pare-se, să îi fie succesor, odată cu pensionarea acestuia.

Din păcate, la Praga, zilele lui Mircea Iorgulescu nu vor fi nicidecum senine. Iorgulescu era un om de stânga, poate chiar un social-democrat, aşa după cum îl caracterizează în România literară nr. 8/2014, Gabriel Andreescu. Concepţia lui nu prea era conformă nici cu aceea a directorului Ratesh, dar nici cu orientarea editorială impusă probabil chiar de acesta Departamentului pentru România şi pentru Republica Moldova. O orientare necondiţionat favorabilă preşedintelui Emil Constantinescu şi guvernului CDR. Mircea Iorgulescu ţinea însă la opiniile sale pe care le expunea atât în comentariile zilnice foarte bine scrise, difuzate în emisiunea O oră în jurul lumii, dar şi în editorialele săptămânale pe care le concepea şi citea pe post în absenţa lui Nestor Ratesh. De unde şi confruntările deloc cordiale dintre cei doi, de unde şi decizia lui Mircea Iorgulescu de a renunţa la postul de conducere, de unde şi plecarea definitivă de la Praga survenită în toamna anului 1999. Au mai fost, probabil, şi alte cauze. Corespondenţa cu Ion Simuţ nu oferă detalii despre patimile pragheze ale criticului. O relatare partizană, oricum anti-Iorgulescu, despre ele oferă Cristian Teodorescu într-un articol din nr. 46/2009 al României literare.

Lui Ion Simuţ, Mircea Iorgulescu se va mulţumi să îi scrie, la 14 noiembrie 1999, doar că: “Eu  sunt- cum altfel??- în tranziţie. Peste câteva zile, voi pleca, definitiv, din Praga şi mă voi (re)stabili la Paris. ”

După această scrisoare, Ion Simuţ va mai primi doar una singură de la Mircea Iorgulescu. Motivele tăcerii criticului redevenit parizian nu i-au fost niciodată cunoscute corespondentului său de la Oradea. Ultimii ani ai vieţii, Mircea Iorgulescu şi-i va petrece, cum spuneam, în tăcere, amărăciune şi izolare. Chiar şi decesul lui va fi făcut cunoscut cu zgârcenie, în necroloage mai curând convenţionale. Merită menţionate aici două excepţii. Textele scrise de Matei Vişniec pentru RFI şi de Victor Eskenasy pentru Europa liberă. Vara trecută, în august, Mircea Iorgulescu ar fi împlinit 70 de ani. Un eveniment care, iarăşi, a fost marcat cu parcimonie, notabile excepţii făcând România literară, prin condeiul lui Gabriel Dimisianu şi, cum spuneam, revista Familia din Oradea.

Operaţia, voită sau nu, de compromitere a binecunoscutului critic a dat roade. Din păcate. Urgenta lui reabilitare se impune cu prisosinţă. În primul rând pentru sănătatea lumii literare.