Cel care a venit cu atacul aberant este obişnuit să şocheze opinia publică, să eticheteze pe cei pe care nu îi înţelege, să arunce cu noroi în fiinţe care dacă s-ar afla în faţa sa probabil că el nu ar avea curajul să le privească în ochi, în raport cu enormităţile enunţate cu o uşurinţă ce ţine de acea stare euforică a dictatorului adevărului absolut.

Un dictator oratoric ce a uitat că nu este decât un cetăţean invitat pe micul ecran şi care profită de faptul că nu există modalitatea de a i se răspunde imediat de către telespectatorii marcaţi de bun simţ, echilibru, patriotism generat de o educaţie militară solidă, de un realism marcat de ani grei şi mulţi de privaţiuni asumate cu bună ştiinţă, în baza unui jurământ pe care niciun fariseu nu şi-l asumă, doar este vorba de a apăra ţara chiar cu preţul vieţii, nicidecum al pieţii. 

Un asemenea atac, precum cel generat de tenismenul vorbelor, Cristian Tudor Popescu este sinonim cu confirmarea tentaţiei multora, inclusiv a unei formaţiuni politice ce pare a prelua ştafeta decedatei mişcări legionare, de a reveni la comunismul mimat, la socialismul aparentei egalizări a veniturilor, la şantajarea unui grup de profesionişti, exact ca în vremea revoluţiei culturale, din Republica Populară Chineză, când soldaţii îşi alegeau comandanţii.

Pentru cei ce nu ştiu, atunci când preşedintele ţării era Ion Iliescu, în zilele de 4 şi 5 august 2003, generalul James L. Jones, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, SACEUR, a efectuat o vizită oficială in România, la invitaţia şefului Statului Major General al Armatei României, generalul dr. Mihail Popescu. 

Conform mărturiei unuia dintre cei ce au asistat la dialog, generalul american i-a spus, printre altele, şefului statului român, că prezenţa în NATO implică o altă modalitate de retribuire a eforturilor şi sacrificiilor purtătorilor activi de uniforme militare, inclusiv după trecerea în rezervă. 

Anterior, fiind la studii în Bavaria, am poposit pe acoperişul Parlamentului Germaniei reunificate, împreună cu un colonel din armata americană şi cu unul din Bundeswehr. 

Cel de peste Ocean ne-a întrebat ce salarii avem. Aşa am aflat, ca simplu ofiţer în armata ţării în care m-am născut şi pe care o iubesc ca pe ochii din cap, că retribuţia mea era de 16 ori mai mică decât a camaradului german şi doar a 22-a parte a venitului lunar al colonelului american. 

Vă reamintiţi? 

Sintagma de “pensii nesimţite” a fost iniţial aruncată presei de un premier care azi este primar undeva în Transilvania. Ce a urmat se cunoaşte. 

A jigni Forţele Armate ale României cu acuzaţia că pot fi folosite la o lovitură de stat înseamnă să accepţi public că propria raţiune doarme. 

Reacţia iniţială a armatei, în decembrie 1989 a fost generată de ceea ce militarii informaţi, nu derutaţi, nici îndoctrinaţi ideologic, ştiau la ce se poate ajunge, respectiv la intervenţii militare străine generate la vest şi est de frontierele României. 

Sigur că aceia care şi azi ţin la preşedintele Ion Iliescu neagă aceste adevăruri şi cer dovezi scrise (!!!) ale intenţiilor Moscovei şi Budapestei de a face recurs la manu militari, ca şi cum generalii sovietici şi maghiari, şefii serviciilor secrete din Republica Populară Ungară şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu învăţaseră lecţiile din ocuparea militară a Republicii Socialiste Cehoslovacia, în 1968. 

Dacă după trei decenii de la acel Decembrie sângeros din 1989 nu se recunoaşte presiunea militară reală a URSS şi Ungariei la frontierele de est şi de vest ale României, atunci adevărul in integrum este în sala de reanimare a istoriei sincere a poporului român... 

M-am numărat printre ofiţerii armatei naţionale care au răspuns ordinului de alarmare, de la mijlocul lunii decembrie 1989. Ştiam cu toţii că va urma finalul regimului instituit de preşedintele Nicolae Ceauşescu. Nu eram nici dezinformaţi, nici dezorientaţi. Mulţi ascultasem emisiunile posturilor de radio EUROPA LIBERĂ şi VOCEA AMERICII. Nu intuiam cum va fi concret efectuată debarcarea şefului statului român. Dar cunoşteam că atunci când se invocau forţe străine interesate în dezintegrarea României, acestea erau cele comandate de la Moscova şi Budapesta. Să nu se uite faptul că ofiţerii din Banat şi Transilvania estică vizionau zilnic emisiunile de ştiri ale posturilor numeroase de televiziune iugoslave şi maghiare.

Iar pe aceia care bat pur şi simplu câmpii despre rolul Armatei Naţionale la finalul anului 1989 îi informez că Nicolae Ceauşescu a pierdut încrederea militarilor de carieră în august 1989, atunci când, cu de la sine putere şi cu o răutate absolută, piaza rea a României, Elena Ceauşescu a... ordonat - incredibil, trist, dar adevărat - să nu se facă nicio avansare în armată. Şi aici era vorba de avansări normale, meritate, la termen.

Ceea ce nu se ştie, dar trebuie făcut public, este faptul că profesioniştii din Armata României au vegheat, mulţi riscându-şi cariera proprie, pentru ca aleşii naţiunii, din ultimii 30 de ani să respecte Constituţia ţării, în condiţiile în care unii au fost tentaţi să ia măsuri care ar fi dus la un război civil, ca în Albania.

Dacă mai vorbim limba română azi, mai respirăm şi gândim liber este pentru că am avut şi avem comandanţi lucizi în punctele cheie ale defensivei naţionale, de care şi-au bătut joc infami interesaţi doar de propria glorie şi avere, nicidecum de interesul naţional sau de bunăstarea cetăţeanului de rând.

Cristian Tudor Popescu şi-a mai bătut joc de uniforma militară şi în împrejurări anterioare confundând echipamentul militar cu unul sportiv, insignifiant, bilibizdrocizant şi buşificator.

Dacă rândurile sale vitriolante ar fi fost publicate în Statele Unite ale Americii sau în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, reacţia celor vizaţi, batjocoriţi, umiliţi din nou, ar fi fost pe măsura democraţiilor puternice de acolo.

Militarii români nu au fost vivandierele politicienilor autohtoni şi nici nu vor fi copii de mingi ale bălegarului verbal, iraţional şi contra bunului simţ.

Totul are o limită.

Cristian  Tudor Popescu este obligat moral să îşi ceară scuze publice celor 69.000 de militari activi profesionişti, scuipaţi în piaţa publică, celor mai puţin de 79.000 de pensionari militari şi să aprindă lumânări pentru cei 30 de bărbaţi tineri, căzuţi la datorie, în teatrele de război, pentru ca acasă să persiste libertatea de expresie, nu minciuna publică.