A fost cea mai complexă acţiune de spionaj la care a participat România, fiind totodată o mare lovitură la adresa planurilor militare ale NATO, într-o perioadă marcată din plin de efectele "Războiului Rece". Din această perspectivă, nu trebuie să ne temem să afirmăm că acţiunea „reţelei Caraman” a reprezentat un succes şi se înscrie în rândul marilor afaceri de spionaj ale Războiului Rece, contribuind în mod incontestabil la menţinerea echilibrului între cele două blocuri politico-militare (NATO şi Pactul de la Varşovia), la destindere şi sporirea încrederii, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, istoricul Florian Banu.

Acesta este autorul cărţii "Mihai Caraman - un spion român în Războiul Rece" apărute în 2019, la Editura Corint, şi are meritul de a aduce în prim planul opiniei publice o serie de dezvăluiri pe care generalul Mihai Caraman le-a făcut autorului despre modul cum a făurit şi coordonat reţeaua, care a spart informativ NATO.

 

Jurnaliştii.ro: În contextul evoluţiilor din perioada Războiului Rece, cum poate fi interpretată şi analizată activitatea „Reţelei Caraman”, implicit a ofiţerului de informaţii Mihai Caraman?

Florian Banu: Scurgerea a trei decenii de la încheierea Războiului Rece ar trebui, în mod normal, să ofere istoricilor şi persoanelor interesate de propriul trecut sau de istorie, în general, o perspectivă nuanţată, complexă. De la cercetările şi analizele istorice se aşteaptă să pună în lumină, în adevărata lor dimensiune, toate componentele acestui conflict extraordinar, care a plasat, uneori, sub semnul întrebării existenţa speciei umane.

Din păcate, vechiul aforism care spune că istoria este scrisă de învingători pare să îşi dovedească, în suficient de multe cazuri, valabilitatea. Ca urmare, anumite aspecte ale complicatului proces prin care Marii Aliaţi care au obţinut victoria împotriva fascismului s-au transformat, în numai câţiva ani, în adversari ireductibili sunt în continuare escamotate, analiza evenimentelor şi liderilor implicaţi mai poartă încă amprente ideologice, iar abordările maniheiste nu lipsesc.

Pe de altă parte, componentele confruntării de pe „frontul invizibil” al serviciilor secrete rămân insuficient cunoscute şi, pe cale de consecinţă, încă nu ştim cât le datorăm luptătorilor nevăzuţi pentru evitarea unei noi conflagraţii mondiale. În acest context, intrarea în circuitul cercetării ştiinţifice a noi fonduri documentare, publicarea unor jurnale şi memorii inedite ale celor implicaţi în evenimente, ca şi anumite proiecte de istorie orală, permit cercetării oneste a trecutului noi unghiuri de abordare, noi perspective.

În această situaţie se găseşte, în opinia mea, şi episodul penetrării informative a Cartierului General al N.A.T.O. de către reţeaua de spionaj cunoscută după numele ofiţerului care a realizat principalele recrutări de surse şi care i-a coordonat activitatea: Mihai Caraman.

Privită multă vreme exclusiv prin registrul ideologic, activitatea reţelei Caraman a fost plasată cel mai adesea pe coordonate care să slujească teza „România – calul troian al Moscovei”, fiind invocată ca argument al „falsei independenţe” a ţării noastre în cadrul lagărului socialist.

Făcând abstracţie de apartenenţa României la o alianţă militară, edificată prin „Tratatul de la Varşovia” (14 mai 1955), de protocoalele de colaborare în domeniul informativ încheiate cu Uniunea Sovietică, ca şi de interesele reale de securitate naţională în contextul epocii bi-polarismului, unii analişti au preferat o abordare tezistă, puternic simplificatoare: secretele N.A.T.O. au ajuns la Bucureşti şi apoi la Moscova, deci România a fost şi a rămas satelitul fidel al U.R.S.S. şi, pe cale de consecinţă, Mihai Caraman a fost… spion sovietic! Or, în mod evident, lucrurile erau mult mai complexe! Plasată în sfera de influenţă sovietică ca urmare a înţelegerilor discrete realizate în anii 1943-1945 între „Cei Trei Mari” (U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie), România a fost nevoită să-şi elaboreze propria politică de securitate naţională în contextul căderii „Cortinei de Fier” şi a divizării lumii în două blocuri politico-militare antagonice.

Având frontieră comună cu o superputere, înconjurată exclusiv de state cu regimuri comuniste (unele dintre acestea cu pretenţii teritoriale), plasată în mod firesc de către N.A.T.O. în rândul statelor inamice, România avea opţiuni limitate în materie de politică externă şi de securitate naţională. Ca urmare, culegerea de informaţii secrete cu valoare strategică şi elaborarea unei diplomaţii inteligente reprezentau singurele opţiuni pentru navigarea printre nenumăratele crize ale Războiului Rece.

Evitarea angrenării într-un conflict global, pe fondul unor tensiuni precum cele generate de blocada Berlinului sau „criza rachetelor din Cuba”, ca şi al prevenirii unei invazii „prieteneşti” (cum au cunoscut Ungaria, în 1956, şi Cehoslovacia, în 1968) au fost imperative ale vremii, care trebuie înţelese la adevărata lor dimensiune şi complexitate. În opinia mea, pe acest fundal trebuie proiectată şi analizată activitatea deosebit de importantă, din mai multe puncte de vedere, a reţelei Caraman.

Unde poate fi aşezată activitatea „Reţelei Caraman” în istoria Războiului Rece, cu precădere în lumea informaţiilor?

Aşa cum este astăzi unanim recunoscut, fundamentarea marilor decizii politice ale Războiului Rece s-a făcut, cel mai adesea, pe baza informaţiilor secrete şi a analizelor realizate de serviciile de informaţii. Ajunse în secolul XX la dimensiuni, dotări şi eficienţă niciodată atinse în trecut, serviciile de informaţii au devenit elemente indispensabile în panoplia oricărui stat, indiferent de dimensiuni, aşezare geografică sau regim politic.

România nu a făcut nici ea excepţie. Încă din timpul Primului Război Mondial importanţa componentei informative a strategiilor de securitate a devenit evidentă şi necesitatea unor servicii de informaţii eficiente s-a impus atenţiei oamenilor politici.

Aceste lucruri au fost reconfirmate în timpul uriaşei încleştări care a zguduit lumea între anii 1939 şi 1945, când acţiunile unor spioni solitari sau al unor instituţii secrete au întors, efectiv, soarta războiului. E suficient să amintim aici informaţia strategică furnizată de Richard Sorge (nume de cod „Ramsay”), referitoare la faptul că Japonia nu va ataca U.R.S.S., sau cazul criptanaliştilor de la Bletchley Park, care au reuşit să spargă mesajele faimoasei maşini germane de criptat „Enigma”.

Dar, lucru adesea uitat, informaţia secretă poate contribui nu doar la câştigarea unui război, ci şi la prevenirea izbucnirii unui conflict armat! Acesta din urmă este şi cazul activităţii reţelei Caraman, care poate fi plasată, fără ezitare, în rândul marilor operaţiuni de spionaj ale Războiului Rece.

Informaţiile obţinute din interiorul N.A.T.O. puteau asigura victoria pe câmpul de luptă, dar, încă şi mai important, au contribuit la prevenirea oricărei confruntări între armatele Pactului de la Varşovia şi cele ale N.A.T.O. Argumentele în acest sens sunt, în opinia mea, numeroase şi extrem de solide!

După arestarea ultimului agent al reţelei Caraman, la 4 august 1969, un memorandum de evaluare a impactului acestei acţiuni de spionaj, realizat pentru membrii Comitetului Militar al N.A.T.O., sublinia că, în istoria de 20 de ani a Alianţei nord-atlantice, „aceasta este probabil cea mai gravă breşă de securitate care a fost detectată la NATO”.

Acest verdict grav nu fusese formulat cu uşurinţă! Analizând documentele la care avusese acces agentul Francis Roussilhe, ca şi agentul Nahit Imre (arestat în 11 septembrie 1968), specialiştii în securitate ai N.A.T.O. ajunseseră la o concluzie cutremurătoare:

„…trebuie să presupunem că toate documentele politice şi militare ale Alianţei, referitoare la comunicaţiile, exerciţiile, antrenamentul, organizarea şi logistica din ultimii şase ani, au fost compromise, inclusiv documente NPG (Grupul de Planificare Nucleară)”.

Aşadar, organizarea, logistica, sistemele de comunicaţii, tipurile de exerciţii şi antrenamente ale adversarului de atunci erau în posesia României şi, evident, ale Uniunii Sovietice, ceea ce, în cazul unui conflict militar, se traducea printr-o superioritate strategică incontestabilă, în măsură să asigure o victorie cu pierderi umane şi materiale minime. Armata României, alături de celelalte armate din cadrul Pactului de la Varşovia, putea acţiona în deplina cunoaştere a atuurilor deţinute de adversar.

Trebuie să presupunem că una sau mai multe, eventual, toate, naţiunile din Pactul de la Varşovia sunt acum şi au fost, de ceva timp, conştiente de strategia N.A.T.O., de informaţiile de care dispune, de compoziţia şi de rezistenţa forţelor sale, de procedurile sale de alertă şi măsurile de pregătire, de facilităţile şi frecvenţele sale de comunicare, nivelul de pregătire şi starea de combativitate efectivă, scopurile viitoare şi planurile de echipamente, logistică, precum şi studii de diferite tipuri. În plus, trebuie să presupunem că, dincolo de cele menţionate mai sus, Pactul de la Varşovia va fi fost capabil să construiască o imagine cuprinzătoare a punctelor tari şi a punctelor slabe existente în NATO şi în postura forţelor naţionale. Singura latură pozitivă din această imagine pare să fie aceea că ţările din Pactul de la Varşovia vor fi putut cel puţin să verifice că N.A.T.O. este o organizaţie defensivă şi spune adevărul cu privire la intenţiile sale paşnice (subl. ns. F.B.)”.

Aprecierea formulată de analiştii N.A.T.O. în 1969 ni se pare foarte corectă şi astăzi, dacă ţinem seama de valoarea şi de numărul documentelor secrete obţinute de Mihai Caraman. Numai agentul Francis Roussilhe a furnizat, pe parcursul a şapte ani de colaborare, circa 12.000 de documente N.A.T.O.! Acestora li se adaugă alte mii de documente obţinute prin intermediul agentului turc Nahit Imre (numai în momentul arestării avea asupra sa fotocopiile a 1.500 de documente!), dar şi cele 60 de documente, extrem de importante, multe din categoria COSMIC, furnizate de primul agent ale reţelei, Robert van de Wielhe.

Prin intermediul acestora, generalii Tratatului de la Varşovia au cunoscut deplin doctrina şi strategia N.A.T.O. şi au înţeles că această alianţă este pur defensivă, astfel că temerile în privinţa unui atac prin surprindere din partea „imperialiştilor” au fost mult diminuate. La rândul lor, liderii politici, informaţi despre această situaţie, au abordat cu mai multă încredere tratativele pentru limitarea înarmării, mai ales nucleare, pentru construirea unor mecanisme de securitate colectivă, pentru găsirea unor căi de cooperare.

Majoritatea istoricilor care au studiat extraordinara confruntare a serviciilor de informaţii ale ţărilor N.A.T.O. şi ale celor din Tratatul de la Varşovia acceptă, astăzi, că aceasta a avut un rol important în realizarea destinderii şi menţinerea păcii.

De exemplu, istoricul britanic Richard J. Aldrich apreciază că „în mod evident, efortul de culegere de informaţii secrete atât al N.A.T.O., cât şi al ţărilor din Pactul de la Varşovia a contribuit la această îmbunătăţire a relaţiilor între cele două blocuri politico-militare. Indicatorii complecşi de avertizare au dat comandanţilor N.A.T.O. cel puţin speranţa unei avertizări de război cu minim patruzeci şi opt de ore înainte de declanşare şi au făcut atacul-surpriză o opţiune mai puţin tentantă pentru planificatorii din Est.

Cel puţin în anii ’60, spionajul pare să fi putut convinge pe unii dintre liderii Pactului de la Varşovia că intenţiile N.A.T.O. sunt benigne, planurile de acţiune fiind strict defensive (subl. ns. F.B.)”.

Din această perspectivă, nu trebuie să ne temem să afirmăm că acţiunea „reţelei Caraman” a reprezentat un succes şi se înscrie în rândul marilor afaceri de spionaj ale Războiului Rece, contribuind în mod incontestabil la menţinerea echilibrului între cele două blocuri politico-militare, la destindere şi sporirea încrederii.

Citeşte interviul complet pe Jurnaliştii.ro