Aveam 30 de ani când mi-am găsit libertatea, emigrând. N-aş fi ştiut, poate, cum şi de ce trebuie s-o caut, dacă n-aş fi avut norocul ca, în adolescenţă, biografia mea să se intersecteze cu a unui mentor de excepţie, care şi-o pierduse pe a lui, repatriindu-se tot la 30 de ani. Era tatăl unui prieten. Se numea Mihai Şora şi luminase existenţa întunericită de comunism a românilor şi, implicit, a mea, scriind.

Şi editând cărţi. „Ca redactor-şef la ESPLA, Şora a luptat pentru demnitatea culturii româneşti”, notează, pe drept, V. Tismăneanu, amintind de milioanele de români formaţi de lectura unor „Faulkner, Malraux, Camus, Kafka, Proust, Hemigway”. În comunism, aceşti autori occidentali fuseseră publicaţi în seria „Bibliotecii Pentru Toţi", la editura condusă de filosoful român. Fiu de preot ortodox, tânărul gânditor publicase, în Franţa, în 1947 o carte Despre Dialogul Interior. Şi nu oriunde, ci la Gallimard. Avea la Paris o tânără soţie şi copii. Refuzase cetăţenia franceză din patriotism. Mai avea şi gărgăuni de stânga în cap, implantaţi de anii în care onoarea şi demnitatea îi dictaseră să se alăture nu cu bună ştiinţă unui regim comunist crapulos, solid instalat la putere, cum au făcut milioane de români după 1948, ci partidului comunist francez. Era o formaţiune luptând mai eficient în rezistenţa antitotalitară, împotriva ocupantului nazist, decât altele.   

E un păcat să fii antifascist? Să te iei în piept cu totalitarismul? Mesmerizat de aparenta deschidere mimată de Stalin şi ai lui în timpul războiului, tânărul Şora a comis în raport cu regimul comunist greşeala pe care au săvârşit-o alţii când şi-au făcut iluzii privind natura revoluţiei din decembrie 89, cea cu mare grabă confiscată de criptocomuniştii iliescişti. Mânat de dor, s-a întors acasă pentru un scurt sejur, crezând că dezastrul cel mare n-ar fi avut loc. Urmărit de Securitate, gânditorul român s-a văzut arestat, sechestrat şi, parţial, obligat, parţial convins să presteze traduceri şi reviste ale presei franceze la Ministerul de Externe condus de Ana Pauker. De aici la a-l califica drept „membru al cabinetului Pauker”, ori complice al terorii staliniste ar trebuie să fie un drum lung. Sau fără de sfârşit. Căci acuza „apartenenţei” la „cabinetul Pauker” e, pur şi simplu, un fake-news odios. Un fals ordinar.

E un fals sinistru, menit să-i distrugă reputaţia şi să-l facă pe Şora impracticabil ca simbol al libertăţii, al rezistenţei şi al democraţiei. Şi, mai ales, ca susţinător al partidului de opoziţie pe care a avut imprudenţa de a semnaliza că-i este apropiat. Acest fals sugerează, în răspăr cu adevărul, că ar fi deţinut funcţii de comandă, dreptul de a adopta decizii şi prerogativa executivă a ticăloşilor torţionari şi asasini ai poporului român. În fapt, după ştiinţa mea, omul locuia, silit de regim, într-un subsol sordid fără dreptul de a-şi revedea familia în vest, apoi, ca atâţia alţii, „la comun”. 

Ca atent observator al scenei politice româneşti nu ştiu ca, înainte sau după 1990, Mihai Şora să fi luat parte la vreo acţiune politică reprobabilă, extremistă, totalitară sau, pur şi simplu, moralmente condamnabilă. Ori să le fi susţinut după ce, destul de rapid, s-a dezbărat de iluziile tinereţii. Ştiu în schimb că, atunci când încă nu se născuseră unii din penibilii săi acuzatori actuali, care-l vituperează mai nou cu spume la gură, de pe poziţii în opinia lor „naţionaliste”, sau „creştine”, în fapt ori ipocrite, ori antidemocratice sadea, Mihai Şora era evocat cu uriaşă admiraţie.

De aici la a-l califica drept „membru al cabinetului Pauker”, ori complice al terorii staliniste ar trebuie să fie un drum lung. Sau fără de sfârşit. Căci acuza „apartenenţei” la „cabinetul Pauker” e, pur şi simplu, un fake-news odios. Un fals ordinar.

De pildă de scriitori ca Alexandru Ivasiuc. Pentru ce? Pentru curajul de a găzdui, sub regim comunist, atât în epoca în care Paul Goma adera entuziast la PCR cât şi în era micii revoluţii culturale şi a represiunii iscate de ea, de după 1971, un cerc de dezbateri filosofice în care Şora cuteza să susţină poziţii creştine, articulând o gândire nu marxistă, ci tomistă. Mai ştiu că după 1990, altfel decât colegii săi de cabinet, Mihai Şora a reacţionat la barbaria mineriadei din 13-15 iunie, renunţând instantaneu la postul său de ministru. Atât şi ar fi fost de-ajuns să binemerite de la compatrioţii săi, într-o ţară în care mai nimeni nu renunţă niciodată, de bunăvoie, la vreo funcţie înaltă, fie ea sinecură sau nu. 

Ceea ce nu înseamnă că vârsta sau meritele l-ar scuti automat de critici. Ca personalitate publică, Mihai Şora e obligat, din păcate, să le suporte şi pe unele din cele mai josnice.

Dar ce i se poate reproşa în mod onest? Că n-a făcut închisoare, protejat fiind, probabil, de renumele pe care-l dobândise pe merit în Franţa? Ne contrariază că a turnat un film sponsorizat de o companie mare? Ne deranjează că a profitat de o publicitate? Atât de mare să ne fie, ca „oameni de dreapta”, oroarea de capitalism? Ne irită că nu s-a lăsat rinocerizat de legionarism şi pronazism ca atâţi alţi intelectuali de frunte, de la Eliade la Vulcănescu şi de la Vintilă Horia şi C-tin Noica la Cioran? Atâta ne ajunge prea scurta pătură a democraţiei? Ne supără că nu s-a retras în operă, ca alţi filosofi mai egoişti decât omul care, la peste 100 de ani, înţelege să continue şi în stradă lupta pentru democraţie? Să ne frustreze că bătălia nu e prea grea şi pentru el? Că Şora n-a dezertat şi nu s-a retras, în ciuda senectuţii şi a valorii operei sale, care i-ar fi îngăduit, în opinia unora, demisia şi replierea? 

În preajma căderii regimului pesedist s-au înmulţit „reglările de conturi” în interiorul elitei culturale româneşti. Şi intensitatea lor dă de gândit. Iar Şora nu e singura victimă. Că e vorba de conflictul de la GDS, ori de reacţiile disproporţionate iscate de un filmuleţ, în cauză nu sunt doar invidia, frustrarea, veleităţile şi resentimentele unor directori de conştiinţă mai mult sau mai puţin realizaţi.

Sau, în propriii ochi, rataţi. Are loc şi o repoziţionare de amploare într-o scenă politică din care cleptocraţia dragniotă se pregăteşte să fie evacuată de alegători. Pentru dregătorii şi demnităţi menite să substituie previzibilul vid de putere se bat ambiţiile celor marginalizaţi şi frustraţi de partidul-stat. Spre a-şi evidenţia propriile merite, unii dintre ei lovesc cu sete în personalităţi de renume, cu atât mai antipatice veleitarilor, cu cât sunt mai evident lipsite de voinţa parvenirii şi de poftă de o glorie vană. 

Or, din perspectivă politică şi istorică, aceste ciocniri, marcate în fundal şi de rivalităţile dintre PNL şi USR, nu sunt deloc nevinovate. Căci ele vizează anihilarea tocmai a acelor repere etice, fără de care nu există rezistenţă eficientă în faţa deşertificărilor prin tăvălugul autoritar. Sau totalitar. La trei decenii de la revoluţie e cazul să-ncepem să ne cucerim nu doar europenitatea. Ci şi libertatea, în loc s-o distrugem, de pe poziţii de „dreapta”, oferindu-i Anei Pauker triumful tardiv al dezbinării noastre. 

Petre Iancu - Deutsche Welle