L-am zărit pe filosoful Mihai Şora sfidând provocările jandarmilor găzari şi bătăuşi ai regimului Dragnea. L-am întâlnit la coada Girafei din piaţa Victoriei la 10 august 2018. Un an mai târziu am avut privilegiul de a-l vedea, simbol viu al reconcilierii românilor din est şi vest, de acasă şi din diaspora, emoţionat la culme de întâlnirea şi împăcarea cu fiul său emigrat, pe care-l pierduse din vedere. 

Filosoful Mihai Şora e mai mult decât un simplu erudit. Reprezintă specia celor care, deşi continuă să-şi petreacă partea leului din timp gândind şi scriind, nu dispreţuiesc nici fapta, actul civic, protestul, ori de câte ori libertatea şi democraţia sunt în pericol, iar statul de drept e ameninţat să fie demolat.

M-am întrebat oare ce înseamnă, într-o ţară condusă de analfabeţi menţinându-se la putere prin propagandă, un gânditor pentru care adevărul, dreptatea şi claritatea morală nu alcătuiesc o carte cu şapte peceţi? Dar unul care nu e doar un învăţat de mare clasă şi acasă, şi oriunde în lume, ci şi un respectat şi redutabil luptător pentru libertatea neamului său?

De când se ştie, Mihai Şora s-a plasat de partea bună a istoriei. Deşi student al lui Mircea Eliade, Mihai Şora s-a împotrivit şi a rezistat extraordinar, împreună cu prima lui soţie, Mariana, studenta lui Nae Ionescu, ispitelor iscate de cântecele de sirenă îndemnând elita românească să se rinocerizeze. În Franţa celui de-al II-lea Război Mondial, fiul unui preot ortodox a făcut singura opţiune moral onorabilă: s-a raliat Rezistenţei. Concomitent a scris şi a publicat de timpuriu, în occident.

Revenit după război pentru scurt timp în România, spre a-şi revedea părinţii, s-a văzut împiedicat să părăsească ţara de către regimul comunist. A devenit un editor genial. În anii 70 am auzit cărturari marxişti, dar descuiaţi, ca Alexandru Ivasiuc, vorbind cu extraordinară admiraţie de libertatea, deschiderea, capacitatea discursivă şi dialogică a gândirii tomiste a filosofului Mihai Şora.

În acelaşi deceniu a început şi o progresivă însingurare a gânditorului român. Primul său fiu, Andrei, a ales să emigreze, urmat fiind, în Occident, de sora lui, Sanda, de mama lor, Mariana şi de mezinul Tom, devenit muzicolog şi compozitor la München.

Întâlnire la Bucureşti: Filozoful Mihai Şora împreună cu fiul său, compozitorul münchenez Tom Şora

La finele erei Ceauşescu, Mihai Şora s-a ridicat, în ciuda vârstei sale, în apărarea lui Mircea Dinescu, protestând, împreună cu alţi cărturari, împotriva tratamentului inuman aplicat poetului-disident de către regimul comunist. După decembrie 1989, împreună cu încă un ministru, s-a văzut izolat în cabinetul Petre Roman ca susţinător al lustraţiei revendicate de punctul opt al Proclamaţiei de la Timişoara şi refuzate de postcomunismul iliescist.

A părăsit rapid guvernul postdecembrist în semn de protest împotriva mineriadei din 13-15 iunie 90. Membru al Grupului pentru Dialog Social, a scris un mare număr de articole, a acordat şi continuă să acorde o sumedenie de interviuri, între altele şi postului Deutsche Welle, a participat şi participă la filmări, a dat şi dă conferinţe. În ciuda senectuţii sale, e prezent de ani de zile, indiferent dacă e frumos, ori arşiţă, ori ger năprasnic, la protestele menite să împiedice lichidarea, de către regimul Dragnea, a independenţei justiţiei şi a statului de drept românesc.

Tocmai această angajare, făcând din ceea ce a fost un reper intelectual şi moral un exemplu civic şi un simbol politic, scoate din sărite de mulţi ani oligarhia, securismul cleptocratic dâmboviţean şi pe lacheii lor. De-a lungul anilor am devenit martorul unor atacuri dintre cele mai imunde la adresa filosofului. S-a sugerat, mincinos, complicitatea lui cu regimul Anei Pauker. I s-a pus în cârcă un fals ramolisment şi imaginara demenţă a unui ins chipurile manevrat, manipulat şi profitabil utilizat de mai tânăra lui soţie, mascând abil presupusa stare de legumă a soţului ei.

Recent, o jurnalistă pe nume Sidonia Bogdan şi-a permis să afirme fără jenă că omul ar fi pasămite „instrumentalizat“  şi a sugerat „exploatarea“ lui “civică“ de către soţia sa, Luiza Palanciuc Şora.

Mihai Şora şi soţia sa Luiza Palanciuc Şora la demonstraţia din 24 iunie 2018

A susţinut, ca şi cum ar fi o evidenţă, minciuna denigratoare potrivit căreia Mihai Şora „nu mai e capabil să scrie două propoziţii singur din cauza vârstei, vrea altcineva. Tocmai în asta constă exploatarea“. Şi ca şi cum bătrâneţea i-ar fi luat dreptul de a se manifesta, în limitele legii, cum vrea, jurnalista a mai susţinut, delirant, că „dreptul la demnitate a oricărui om“ ar însemna „în primul rând, să îi accepţi şi să respecţi limitele (lui) biologice“, ceea ce a adăugat calomniei o discriminare de vârstă. Solicitată public să-şi ceară scuze, a făcut-o cu totul neconvingător.

Că, la 103 ani, venerabilul autor continuă să le stea în gât nu doar penalilor cu propensiuni totalitare şi slugilor lor ideologice, ci şi unor jurnalişti veleitari, ţine de o împrejurare evidentă. Autoritatea seniorului cetăţii, o figură de proră nu doar intelectuală, ci şi civică, politică şi morală, constituie, cât timp nu e demolată, o pavăză în calea agendelor şi imposturii formatorilor de opinie înregimentaţi, ori rău pregătiţi, care se dau competenţi, politic independenţi şi etic rectilinii. Şi mai e ceva.

Mihai Şora e dovada vie că în orice împrejurări istorice şi în ciuda oricăror erori personale, românul poate, dacă vrea, să-şi trăiască viaţa integral în adevăr, rătăcirea morală nefiind o fatalitate.

Petre Iancu - Deutsche Welle