Merită să mori/ucizi pentru asta?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Tragedia de la „Charlie Hebdo“ readuce lumea occidentală în faţa unor întrebări de viaţă şi de moarte: suntem 7 miliarde. Avem Dumnezei diferiţi şi valori diferite. Suntem în stare să ucidem şi să ne dăm viaţa pentru idei cu totul diferite. Şi atunci, cât de liberi mai suntem unii în prezenţa altora?

Prin redacţia „Adevărul“ zburdă un copil de patru ani. O fetiţă cu părul blond şi cu ochi albaştri. Chiţăie ca un şoricel printre imprimante şi printre laptopurile noastre deschise pe lemonde.fr. Tatăl ei n-a avut cu cine să o lase acasă şi a adus-o azi la serviciu. Din când în când ne luăm ochii de la ecrane şi ne jucăm cu ea.

Pentru mulţi dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri, copiii sunt templul existenţei voastre. Copiii sunt zeii voştri în care credeţi, sunt tot ce aveţi mai sfânt pe lumea asta şi nu aţi permite nimănui să spună vreun cuvânt rău despre ei. Nicidecum să-i caricaturizeze în desene pornografice abjecte.

Pentru alţii, Dumnezeu e chiar Dumnezeu. Îi judecăm doar pentru că noi am pierdut demult ideea de divinitate. E tot ce au ei mai sfânt şi îşi pierd minţile când îşi văd Dumnezeul în curul gol, în geamurile chioşcurilor de ziare. Şi atunci omoară. A trecut şi creştinismul prin asta. Biblia e o carte dură, iar Dumnezeul nostru e un Dumnezeu gelos (Exodul 34. 14). Dar noi am lăsat în urmă anii cruciadelor. Ar fi trebuit să ne obişnuim deja şi cu ideea că trăim într-o lume în care religiile au vârste diferite.

Crima e condamnabilă în orice timp şi în orice cultură. Da, ne putem indigna: au fost ucişi 12 oameni paşnici şi veseli. Ca noi. Cu cafele pe birou, cu copii acasă. Cu sensibilităţi şi depresii. Nu uitaţi să vă rugaţi Dumnezeului vostru pentru sufletele lor, dacă mai credeţi în lucrurile astea. Dar e inutil să vedeţi aici un atac asupra libertăţii presei. Au murit mii de ziarişti pentru meseria asta şi, pe undeva, ar fi nedrept să o punem pe Anna Politkovskaia pe aceeaşi pagină cu autorii glumiţelor din poza de mai sus.

Am zeci de prieteni pe Facebook, ziarişti, care şi-au pus la poza de profil marca lor de solidaritate, însumată în cuvintele „Je suis Charlie“. Nu, nu sunteţi „Charlie“, vă cunosc. Sunteţi nişte ziarişti care, înainte de a scrie un text despre lumea islamică, veţi vedea documentare, veţi citi cărţi şi articole şi poate chiar Coranul. În niciun caz nu veţi scrie „Le Coran c’est de la merde“. Sunteţi ziarişti care ştiu unde e graniţa între libertatea presei şi prostie. Între umor şi degradare. Între jurnalism şi marketing publicistic agresiv şi epatant.

Stéphane Charbonnier, directorul revistei „Charlie Hebdo“, a murit împuşcat alături de alţi şapte colegi. În urmă cu trei ani, după primul atentat la sediul redacţiei, spunea: „Prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi“.  

Acum, daţi, vă rog, un scroll up şi uitaţi-vă din nou la imaginea care ilustrează aceste rânduri. Apoi judecaţi în linişte ce înseamnă „în picioare“ şi ce înseamnă „în genunchi“. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite