Marţi, a doua zi de Crăciun

Au fost cititori care mi-au reproşat conţinutul comentariului publicat ieri atât pe site-ul contrbutors.ro, cât şi pe blogurile adevărul.ro.

Mi s-a spus că mă aflu într-o greşeală cumplită legând una dintre cele mai mari sărbători ale Creştinătăţii de trista mizerie a politicii dâmboviţene. Ajunsă la apogeu în acest atât de greu de înţeles decembrie. Mi s-a mai spus şi că sărbătoarea Crăciunului nu are sau, mai exact, nu ar trebui să aibă nici cea mai mică conexiune nici cu PSD-ul, nici cu liberalii, nici cu ALDE, nici cu UDMR, ori cu USR sau cu PMP. Cu atât mai puţin cu Dragnea şi Tăriceanu. Mi s-a reamintit că măcar două zile pe an - de Crăciun şi de Paşti - ar trebui să facem abstracţie de politică şi de politicieni.

Lucrul acesta ar fi posibil dacă România nu ar fi totuşi, vrem, nu vrem, o ţară altfel. Din nefericire.

Din păcate, cred că mulţi ani de aici încolo, chiar în cazul unor evoluţii politice  măcar favorabile, nu deraiate, aşa cum sunt cele trăite din ianuarie încoace, ci cât de cât normale vom putea despărţi Crăciunul de politică. Pentru simplul motiv că ziua de 25 decembrie este fatidic legată de unul dintre cele mai controversate momente, cu acut conţinut politic, din istoria românească de după 22 decembrie 1989. Mă gândesc, desigur, la execuţia Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu.

Ne amintim şi acum exclamaţia crainicului de la Radio Bucureşti, îndată ce a făcut anunţul execuţiei - A murit Antichristul! Ne sunt încă familiare trăirile, emoţiile, aşteptările tensionate din seara lui 25 decembrie 1989, atunci când crainicul Petre Popescu a citit comunicatul CFSN referitor la procesul şi verdictul în cazul Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu. După lectura ultimei fraze “Sentinţa a rămas definitivă şi a fost executată” a urmat anunţul referitor la iminenţa difuzării filmului procesului şi al execuţiei.

Nu ştiu câţi români au realizat atunci, în acele momente, ce mare oroare se înfăptuise şi cum se va răzbuna aceasta asupra evoluţiilor ulterioare ale României. Aparent, faptele pot fi uşor explicate. “Ceauşescu şi sinistra lui soţie” erau mult prea detestaţi de marea majoritate a românilor pentru ca aceştia să se mai gândească în acele momente de aşteptare încordată la altceva decât la pedeapsă. Pe care unii o doreau foarte rapidă. Nu ştiu câţi dintre noi ne-am aflat atunci răgazul, cumpătul şi raţiunea pentru a ne gândi măcar o clipă la cât de neconformă cu legile şi spiritul marii sărbători creştine era decizia uciderii în ziua de Crăciun  chiar a unor inşi care încălcaseră toate regulile omeniei. Câţi oare dintre noi ne-am gândit măcar o clipă la câte secrete duceau cu ei în mormânt cei doi dictatori şi câte fapte, probabil neconvenabile “emanaţiilor Revoluţiei”, ne vor rămâne, poate, pe veci necunoscute?

Îndoielile, întrebările, reproşurile aveau să vină la câteva zile după aceea. După nedormita noapte de 25 spre 26 decembrie 1989. Pentru moment, ajunsesem doar la exasperare în faţa amânărilor repetate ale difuzării filmului care s-a dat, în fine, mult după miezul nopţii.

De abia pe urmă aveam să aflăm că văzusem o variantă ciopârţită (probabil primul semn că cenzura reînviase), mai apoi ni s-a spus că trebuiau protejaţi membrii completului de judecată, pe urmă am aflat că trebuia să fim protejaţi noi emoţional, în primăvara s-a sinucis generalul Gică Popa, au urmat şi alte morţi suspecte. Ceva mai încolo avea să vină şi vremea întrebărilor.

Din păcate, ele ne urmăresc încă. Crăciunul anului 1989 şi-a pus amprenta obsedantă asupra viitoarelor Crăciunuri ale românilor.