Marii datornici şi micii păgubaşi

Se vorbeşte, din nou (şi în curînd se va tăcea iar, pentru o vreme) despre datoria uriaşă a TVR. Şi alte companii ale statului au mari datori, adunate de ani întregi, despre care se mai vorbeşte din cînd în cînd, dar nu se întîmplă nimic. Pe de altă parte, în ultima vreme fiscul a închis sau a amendat mici magazine pentru nereguli de cîţiva lei. Ceva nu se leagă în povestea asta.

TVR a fost, ani la rînd, vînată de politicieni pentru a fi folosită în scopuri politice şi electorale. Singura “strategie” a fost schimbarea Consiliului de administraţie şi a preşedintelui în funcţie de partidul care ajungea la putere, după un mecanism simplu: se trîntea în Parlament raportul de activitate al televiziunii publice şi astfel se dădea cale liberă înlocuirii conducerii. Se vorbeşte despre “reforma TVR” de un sfert de veac, dar nu se întîmplă nimic.

La rapoartele de activitate nu s-a uitat nimeni serios, n-au fost analizate faptele, realizările, cifrele. Totul s-a redus la un mecanism politic: să-i înlocuim pe “ai lor” cu “ai noştri”. Aşa că datoriile s-au tot acumulat. Acum, unii zic că ar trebui anulate, alţii că nici nu se pune problema. Televiziunea publică nu mai are cine ştie ce audienţă, nici misiunea publică nu prea şi-o mai poate îndeplini. Nu are cum, din moment ce e înglodată în datorii, n-are bani pentru producţii de calitate, iar oricine ar conduce-o ştie că la un moment dat va fi înlocuit din motive de joc politic, nu de competenţă ori rezultate. Probabil că se va mai tîrîi aşa o vreme, iar pînă la urmă datoriile se vor şterge. Dacă tot e la noi moda să ne punem, în mai toate situaţiile, întrebarea “dar în Europa cum e?”, atunci putem lua un termen de comparaţie şi pentru TVR. Nu e cazul să o comparăm cu BBC sau cu televiziunea publică germană; e mai util să ne uităm în ograda fraţilor italieni. Şi acolo, decenii la rînd, s-a întîmplat la fel: conducerea televiziunii publice era numită politic, instituţia era supradimensionată şi cheltuia orbeşte, iar din cînd în cînd Statul găsea o formulă prin care să o scutească de datorii. Cred că aşa se va întîmpla şi la noi, dintr-un motiv simplu: TVR nu are cum să plătească datoria istorică, nu va avea prea curînd atîţia bani. Sau îi va avea dacă va creşte abonamentul. Nu va aproba nimeni aşa ceva, de teamă să nu se pună rău cu electoratul. Dar, cu datorii sau fără, televiziunea publică şi-a pierdut încrederea unei mari părţi a publicului. Iar asta se recuperează mult mai greu decît banii.

La talpa ţării – adică acolo unde ar trebui să fie prezentă televiziunea publică – se întîmplă de cîtva timp un fenomen interesant: fiscul face controale la micile magazine şi firme şi dă sancţiuni aspre – inclusiv suspendarea activităţii – pentru nereguli de cîţiva lei. În spatele acestei acţiuni pare să stea o idee clară: corupţia şi evaziunea fiscală sînt foarte răspîndite la baza societăţii şi de acolo trebuie pornit pentru a le eradica. Ceea ce sună corect. Probabil că nu e om să nu fi dat în viaţa lui o mică şpagă, o “atenţie”, după cum – îmi zicea un amic care se ocupă de consultanţă – probabil că nu e firmă care să fie sută la sută în regulă, să n-aibă măcar un decont aiurea sau o factură greşită. Numai că duritatea măsurilor – de pildă, închiderea unor magazine pentru cîţiva lei – apărută brusc după decenii de delăsare poate avea efecte perverse.

Bunăoară – arată o anchetă publicată în Adevărul – în magazinele săteşti a apărut teama de a mai vinde “pe caiet”, adică pe datorie. E o practică aproape generalizată în lumea săracă a României: oamenii îşi iau de la magazin ce le trebuie şi plătesc cînd iau pensia, ori salariul (minim pe economie), ori ajutorul social. E o practică bazată pe ceea ce instituţiile publice nu au, dar în comunităţile săteşti încă se mai păstrează: încrederea. În ţesutul social de la talpa ţării, felul acesta de comerţ este o necesitate care funcţionează pentru că încă mai există un anume spirit comunitar. Oamenii săraci cumpără pe datorie pentru că nu le ajung banii, patronii de mici magazine acceptă varianta asta pentru că oricum n-au încotro, aia e "piaţa locală", aşa arată clientela. Un magazin dintr-un sat nu e, de cele mai multe ori, un business, e o biată prăvălie din care patronul - dacă lucrează cinstit - îşi întreţine familia, îşi mai dichiseşte casa şi eventual pune nişte bani deoparte pentru bătrîneţe. Atît. Îl invidiază uneori consătenii că e înstărit, dar de multe ori - ştiu cazuri - respectivul patron îndeplineşte şi o funcţie socială, acceptînd vînzarea pe datorie. La ţară, oamenii se cunosc între ei şi (încă mai) au încredere. Oricît de îndreptăţite de necesitatea luptei cu evaziunea fiscală, măsurile dure au ca efect pierderea acestei încrederi. Micii păgubaşi care nu mai pot lua pe datorie vor gîndi simplu: “pe ăia care au datorii de milioane, Statul îi lasă în pace, tot noi, amărîţii, trebuie să plătim”. Aşa încît vor veni, poate, mai mulţi bani la buget, dar nu şi mai multă încredere în instituţiile statului.