Se mai poate vorbi despre mândrie naţională când o zi de mare importanţă este batjocorită?

Nu mă uit la televizor decât sporadic, când sunt în vizită şi respectivul aparat întreţine zgomotul de fond. Anul acesta, pe 24 ianuarie, am apucat să văd imaginile de la mitingul de la Bucureşti al militarilor rezervişti. M-am îngrozit.

Întâi de toate, m-a iritat paralela dintre imaginile demonstranţilor din Piaţa Victoriei şi cele de la ceremonia de la Iaşi care marca Mica Unire. Împărţit în două, ecranul transmitea concomitent din lumi care nu păreau să aibă nimic în comun. Nu cred că sunt alte naţiuni în lume care iau zilele de sărbătoare drept pretex pentru a striga nemulţumirea, legitimă sau nu. Nu am auzit de greve ale nemţilor pe 3 octombrie şi nici ale francezilor, de altfel foarte dornici de proteste, pe 14 iulie.

Apoi, fără să cunosc în detaliu revendicările cadrelor militare rezerviste, am totuşi dreptul să îmi exprim rezerva că ar fi cea mai urgisită categorie din România zilelor noastre. Dacă oameni care ies la pensie până la 50 de ani, care au acces la sistemul medical şi la pensie fără să fi plătit nimic, se plâng, atunci dascălii şi medicii ar trebui să abandoneze imediat catedrele şi saloanele. În timp ce militarii s-au pregătit pentru un război care, mulţumită Cerului, nu a avut loc, ceilalţi se luptă zilnic şi pe bani de nimic pentru educaţie şi sănătate.

Nu sunt adeptul învrăjbirii de niciun fel şi pe niciun criteriu, de la cel confesional la cel profesional, dar mă aşteptam tocmai de la cei formaţi în ethosul militar să aibă discernământ. Se mai poate vorbi despre mândrie naţională când o zi de mare importanţă este practic batjocorită? Nu mai erau şi alte zile? Civil fiind, mă deranjează profund să văd cum, pentru bani mai mulţi, cei care teoretic erau/sunt gata să îşi dea viaţa pentru ţară sunt la fel de pregătiţi, poate chiar mai bine, să arunce în derizoriu memoria ei istorică.