Mai întâi autostrăzi şi apoi Unire? O falsă problemă

Autostrăzile UNIRII

De ce gândirea măruntă a celor „bine intenţionaţi“ ne pune piedici şi ne opreşte să o ducem cu mult mai bine în viitor, noi ca naţiune şi fiecare ca persoană. Şi de ce Unirea cu Basarabia este soluţia deopotrivă intrinsecă şi extrinsecă pentru propăşirea României.

O serie de concetăţeni, între care unii demni de respect pentru că sunt sincer preocupaţi de România, perpetuează ideea că nu ar trebui să avem în vizor reîntregirea naţională înainte de a ne rezolva problemele pe care ei le văd ca prioritare. În viziunea lor, autostrăzile (infrastructura în general), spitalele (sistemul medical), şcolile (sistemul educaţional), lupta anti-corupţie (sistemul de justiţie) sau locurile de muncă (economia) ar trebui să fie singurele priorităţi ale României, înainte de a ne gândi cândva la o eventuală reunificare cu Republica Moldova.

Ideea de mai sus nu este altceva decât o mostră de gândire măruntă, în cel mai bun caz mediocră, venită din partea unor oameni care nu văd mai departe de propria bunăstare relativă, de aspiraţia meschină la farfuria plină. O văd formulată în alte cuvinte şi discursul public din stânga Prutului, unde unii politicieni de opoziţie ne spun că administraţia centrală de la Chişinău trebuie mai întâi să-şi rezolve problemele interne cu corupţia şi nefuncţionarea statului de drept şi abia pe urmă să-şi pună problema dacă Republica Moldova vrea Unire.

Pentru că suntem în Anul Centenar al Marii Uniri, să ne gândim la românii care au împlinit în 1918 cel mai frumos vis naţional: o ţară în graniţele sale istorice şi etnice. Întregul Regat era subdezvoltat din toate punctele de vedere chiar şi înainte de 1916, când au început cei doi ani de privaţiuni cauzate de Primul Război Mondial. Bucureştiul fusese jefuit barbar de trupele de ocupaţie, iar brazdele erau nearate, pentru că mare parte din bărbaţi fuseseră mobilizaţi pe front. Peste jumătate de milion de soldaţi au căzut pe front ori au rămas invalizi şi aproape încă pe atâţia civili din România au murit în timpul războiului.

Cu toate acestea, când s-a pus problema unirii Basarabiei cu Ţara, la 27 martie 1918, ce au răspuns românii vremii? Că e prea devreme pentru că România nu are suficiente căi ferate, drumuri, poduri sau o industrie performantă care să absoarbă forţa de muncă eminamente agricolă de peste Prut? Pe toate acestea, românii le-au construit după reîntregirea ţării, în timpul celui mai rapid şi durabil proces de modernizare a ţării.

Ce au răspuns românii când Bucovina a cerut Unirea în luna noiembrie? Ce au răspuns la 1 decembrie 1918, când Transilvania s-a alăturat celorlalte provincii româneşti ca o cheie de boltă a României reîntregite? Vechiul Regat al României era sub nivelul economic al Transilvaniei, dar acest fapt nu a fost un impediment pentru delegaţii românilor ardeleni, bănăţeni şi maramureşeni să voteze Rezoluţia de la Alba Iulia. Economia provinciei din interiorul arcului carpatic a cunoscut un recul în primii ani după Unire, dar şi-a reluat creşterea până la următorul război mondial.

După ce a integrat minorităţile etnice din teritoriile unite cu Ţara în 1918, România reîntregită din perioada interbelică devenise ţară de imigraţie, adică acea ţară caracterizată cu un ritm de creştere economică superior, care atrage forţă de muncă din alte părţi. Numeroşi italieni, albanezi, greci şi sârbo-croaţi se stabileau în România pentru că le oferea promisiunea unei vieţi mai bune decât în ţările natale. Cu toate problemele sale dintre care nu lipsea corupţia, dezechilibrul dintre urban şi rural sau decalajul economic între provinciile istorice, România interbelică era o ţară optimistă şi nu era deloc greu să găseşti motive de a fi mândru că eşti român.

„România are nevoie de un eveniment tonic, de o infuzie de optimism, de un motiv de a gândi pozitiv la viitorul său, iar Unirea cu Basarabia este un obiectiv de ţară a cărui îndeplinire poate să reaprindă optimismul.“

Este bine documentat ştiinţific în literatura de specialitate macroeconomică din zilele noastre faptul că economia naţională creşte atunci cetăţenii au motive să fie optimişti faţă de ţara lor. Din aceleaşi cauze sociologice, economia unui stat creşte graţie unui eveniment fericit cu care se identifică întreaga societate, de pildă atunci când echipa naţională de fotbal a acelei ţări câştigă Cupa Mondială.

Ceea ce mă doare este să văd că mulţi oameni din România şi-au pierdut optimismul şi au alunecat într-un cerc vicios al pesimismului cronic. La tineri observ resemnarea la impresia că cei vechi au acaparat sistemul şi nu permit schimbarea, cei de vârsta mea sunt cusurgii antrenaţi parcă să vadă jumătatea goală a paharului, iar de la cei în vârstă aud cum străinii ne comandă ce facem în ţară. Este nevoie ca societatea să se solidarizeze în jurul unui obiectiv major pe care să-l urmărească etapă cu etapă, la care fiecare cetăţean să pună umărul şi a cărui realizare să prilejuiască efuziune populară.

România are aşadar nevoie de un eveniment tonic, de o infuzie de optimism, de un motiv de a gândi pozitiv la viitorul său, iar Unirea cu Basarabia este un obiectiv de ţară a cărui îndeplinire poate să reaprindă optimismul, de la nivel de stat până la ultimul român.

„Cu o piaţă internă de până la 25 de milioane de locuitori, România reunificătă s-ar plasa pe o treaptă superioară de interes investiţional din perspectiva companiilor globale.“

Unirea celor două state româneşti înseamnă mai mult decât o festivitate pentru ridicarea tonusului psihic al românilor. Unirea este o necesitate pragmatică, după cum le-a explicat economistul Petrişor Peiu celor 100 de studenţi basarabeni acceptaţi la stagii de internship în Parlamentul României, în cadrul unui program pe care organizaţia mea l-a desfăşurat.

• Republica Moldova înseamnă 6 (şase) judeţe româneşti cu relief şi condiţii de sol şi umiditate aproape identice cu cele din jumătatea de Moldovă dintre Prut şi Carpaţii Orientali. Basarabia are o întinsă suprafaţă cultivabilă care ar consolida poziţia României de jucător important pe piaţa agricolă a Uniunii Europene. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că peste 60 de miliarde de euro din bugetul de 150 de miliarde al UE se distribuie anual sub formă de subvenţii directe în agricultură şi pescuit, pentru securitatea alimentară durabilă a Uniunii.
• Companiile din industria energetică din România care au investit în tehnologii noi (ex: parcuri eoliene sau fotovoltaice) şi au crescut mult în ultimii ani vor avea între Prut şi Nistru o piaţă nouă, gata să consume energie electrică la preţ competitiv.
• Firmele româneşti ar avea în Republica Moldova un câmp de expansiune naturală, fapt care ar consolida capitalul autohton şi ar grăbi apariţia de mari companii naţionale competitive la nivel regional sau european.
• Dimensiunea pieţei: împreună cu Republica Moldova, ar putea spera să ajungem la 25 de milioane de cetăţeni, fapt care ar plasa România reîntregită pe o treaptă superioară de interes investiţional din perspectiva companiilor cu alonjă globală.

 Autostrada Unirii: Târgu Mureş-Iaşi-Ungheni

Cu regret o spun, în Anul Centenar al Marii Uniri, România are un Preşedinte cu o viziune îngustă asupra viitorului ţării. Spre dezamăgirea continuă a unioniştilor, Klaus Iohannis reiterează cu fiecare prilej că nu suntem pregătiţi pentru Unirea cu Republica Moldova. Pregătiţi poate că nu suntem, dar oare în prezent ne pregătim în vreun fel ca ţară pentru reunificare? Au conducătorii noştri curajul să vorbească deschis la Bruxelles şi Washington că România vrea Unire? Mi-aş dori să am convingerea amicului Marius Lulea, care crede că Iohannis tace şi face Unirea.

Am în schimb senzaţia că, urmând calea paşilor foarte mărunţi („Pas cu pas” s-a numit cartea Preşedintelui, nu-i aşa?) ajungem ca în povestea miresei bătrâne, care îşi respingea pretendenţii ca să pregătească o stare materială pentru întemeierea familiei, până ce i-a trecut vremea şi nu a mai vrut-o nimeni. Domnule Preşedinte, renunţaţi să mai gândiţi mărunt!

Pentru că am început prin a vorbi despre autostrăzi, să vă povestesc la final despre doi oameni pe care i-am cunoscut în ultimele luni. Cătălin Urtoi şi Ionel Apostol, reprezentanţii asociaţiilor civice care au luptat pentru Autostrada A8 şi au obţinut un vot pentru realizarea ei în ciuda unui Guvern obtuz şi ostil, sunt oameni normali, ca şi mine şi ca şi voi.

Bine, nu chiar ca mine, pentru că, faţă de mine, care am avantajul unei vârste mai fragede, aceşti oameni şi colegii lor au acasă copiii şi probleme, pe care le-au ignorat pentru o cauză naţională. Cine mai pune astăzi o cauză naţională mai presus de propriile interese? Nişte nebuni, aţi spune mulţi dintre voi.  Ei, dragii mei, să stiţi că „nebunii ăştia“ încep să priceapă cum se pot mişca lucrurile şi devin din ce în ce mai mulţi. În ei stă speranţa României noastre UNITE de mâine!