Mai este 1 Mai „muncitoresc“?

Strecurat printre „punţile“ de zile libere de după Paşte, 1 Mai devine tot mai puţin ceea ce a reprezentat el la începuturile mişcării muncitoreşti organizate din America şi Europa, transformat apoi de regimurile comuniste într-un fetiş festivist, forţat şi ideologizat al „dictaturii proletariatului“.

Însă 1 Mai trebuie să reprezinte mai mult decât o amintire a unor vremuri de mult apuse sau tradiţionalele petreceri „cu mici şi bere“ specifice lumii noastre, pitoresc aflată la interesecţia Orientului cu Occidentul.

Trăim vremuri de transformare profundă a modului în care societatea umană, esenţa muncii şi modelul relaţiei dintre capital şi salariat sunt (re)organizate în era Revoluţiei Industriale 4.0. Digitalizarea, inteligenţa artificială, progresul incredibil în robotică, genomica şi nanotehnologia pun sub o presiune teribilă decidenţi şi simpli cetăţeni, deopotrivă. Studii ştiinţifice arată că cei mai mulţi dintre tinerii „generaţiei Y“ - cei ce se pregătesc să intre acum în viaţa adultă - se pregătesc pentru meserii care nu vor mai exista la sfârşitul studiilor.  Rapoarte ale Comisiei Europene arată că România este cea mai vulnerabilă ţară din Uniune la transformările pe care revoluţia tehnologică şi ştiitifică le aduce rapid, transversal şi implacabil.

Modelul economic românesc de după căderea comunismului, organizat în jurul avantaelor comparative ale forţei de muncă ieftină şi exploatarea extensivă a resurselor naturale ale ţării, este astăzi epuizat. El trebuie să facă loc unui model transformat, capabil să scoată România şi forţa de muncă de azi şi de mâine din inevitabila „capcană a veniturilor mijlocii“ şi a epuizării capitalului natural al ţării. „Laissez-faire“-ul din politica economică nu mai poate continua, iar iluzia că vom putea avansa pe scara competitivităţii şi valorii adăugate superioare doar prin transfer de capital, tehnologie, lohn industrial şi mimetism necritic trebuie să înceteze.

Cu toţii suntem preocupaţi de declinul demografic accentuat şi de masiva emigraţie a milioanelor de tineri români în Occident. Dacă nu ar fi existat acesta libertate de mişcare în Europa, cu actuală structura a economiei, rata şomajului în România ar fi fost de peste 25%. Peste 50% dintre copiii României se nasc şi astăzi la ţară, cu sub 50% rată de succes la bacalaureat. Un studiu al Băncii Mondiale arată că, dacă populaţia rromă ar avea acces la acelaşi nivel (nu grozav) de educaţie ca şi majoritatea populaţiei, PIB-ul României ar creşte cu peste 4 miliarde de euro pe an. Rata participării la muncă a femeilor şi a populaţiei vârstnice rămâne printre cele mai joase din UE. Cu 28% din populaţia ţării, producem astăzi 78% din PIB-ul naţional, iar restul de 72%... restul.

Revoluţia 4.0 va aduce provocări mai ample decât tipurile de meserii ale viitorului şi gradul de pregătire pentru acestea. Asistăm la o transformare a esenţei muncii, a creşterii explozive a manierelor neconvenţionale de relaţionare între angajat şi angajator. Contractele clasice de muncă fac locul unor formule flexibile de lucru şi, mai grav, riscului ca o parte importantă a forţei de muncă să fie redundanţă sau, pur şi simplu, neangajabilă. 

Presiunea asupra sistemelor de protecţie socială, inclusiv a sistemelor de pensii, poate deveni insuportabilă, ca şi cea pusă de cetăţeni asupra guvernanţilor din toate colţurile lumii pentru un mod echitabil de împărţire şi redistribuire a dividendelor progresului tehnologic. Dezbaterea despre un venit universal minim garantat nu este decât la început, fără a pune în discuţie problema demnităţii (sau a lipsei acesteia), când largi segmente de populaţie vor fi private de principala motivaţie în viaţă şi, ca de multe ori în trecut, a ascensorului şi respectului social, al acumulării, economisirii şi creditării.

Nici sistemul actual al capitalismul financiar şi tehnologic nu va scapa de furia transformării la care vom asista. Peter Georgescu, un eminent lider de business româno-american şi purtător de stindard al luptei împotriva inegalităţilor din capitalismul american şi global, menţiona în recentă sa carte „Capitalişti din Toate Ţările, Uniţi-vă!“ că, fără a lupta împotriva inegalităţilor şi a creşterii clasei mijlocii, „vindecarea“ naţiunii americane va fi imposibilă, iar consecinţele, incalculabile.

Fără îndoială, fundamentele adaptării şi succesului în noua eră a transformărilor din societate rămân educaţia şi pregătirea profesională continuă. Însă, nevoia unui nou compact economic şi social, al unui nou contract între stat, sectorul privat şi cetăţeni nu poate să întârzie. 

Şi lupta politică şi vechile linii de demarcaţie ideologică vor fi transformate de această tumultuoasă conversaţie despre natura societăţii umane şi noua definiţie a muncii decente, aducătoare de implinire şi satisfacţie umană. Victoria PSOE şi a lui Pedro Sanchez în Spania arată că partidele progresiste se pot transforma şi adapta noilor aşteptări ale publicului. În contrast, Partidul Socialist francez continuă să bâjbâie după o nouă identitate şi un nou public. Macronismul în Franţa şi Corbysmul în Marea Britanie transformă conversaţia dintre Stânga şi Dreapta dincolo de antinomia socialism-naţionalism, în cea a luptei între polarizare socială (Corbyn) şi libertarianism pro-globalizare (Macron). Şi Dreapta europeană încearcă să găsească răspunsuri la aceeaşi nemulţumire şi anxietate fundamentale ale publicului în faţa incertitudinilor prezentului şi a fricii de necunoscutele viitorului.

Esenţa muncii ca activitate umană supremă redevine, în opinia mea, tema centrală a dezbaterii despre modul optim de organizare politică, socială şi economică în secolul 21. Aşa cum, în 1886 la Chicago, tema drepturilor clasei muncitoare a definit ideologia şi modul de organizare ale societăţii pentru perioada precedentei Revoluţii Industriale, tema muncii în era post-industrială şi post-modernă devine câmpul de bătălie politică pentru deceniile ce ne stau în faţă. Şi, cine ştie, un alt Chicago va apărea ca moment definitoriu al acestei conversaţii esenţiale şi cu potenţial convulsiv despre modul de organizare a societăţii umane. Iar 1 Mai - sau altă dată cu acelaşi potenţial simbolic - să devină, din nou, sărbătoarea dedicată respectului, dreptului fiinţei umane la muncă decentă, împlinire, progres social, demnitate şi sens al devenirii personale şi colective.