Din punctul meu de vedere, tot atâtea dovezi incontestabile ale neştiinţei de guvernare amplificate de o uluitoare şi persistentă indiferenţă. Cu încercarea de a fi minimizate pe cât posibil folosind tehnica tradiţională a băgatului murdăriei sub preş şi folosind la maximum trompetele din dotare în clamarea „succesurilor“ care, dacă tot aşa o ţinem, riscă să ne coste extrem de mult.

Primul eveniment de tip profund negativ este demisia domnului Victor Negrescu din funcţia de ministru delegat pentru Afaceri Europene, având ca singură responsabilitate pregătirea tehnică a preluării preşedinţiei rotative a Consiliului UE precum şi, după 1 ianuarie, timp de 6 luni, de coordonare administrativă a tuturor aspectelor legate de infrastructura evenimentelor ce urmează să aibă loc în România. Ca atare, persoana de contact pe care România a prezentat-o şi legitimate-o în raport cu toate instituţiile europene şi cancelariile diplomatice din statele membre, omul care, în numele României, a luat până în acest moment toate deciziile în raport cu singurul moment de responsabilitate europeană majoră al României de când este membră în UE.   

Acum, după o scurtă şi energică ridicare din umeri, a plecat brusc, fără explicaţii, dispărând în ceaţa deasă ce s-a aşternut după neaşteptata sa decizie. O premieră absolută în istoria UE deoarece, iată, brusc şi dintr-odată, la o lună şi jumătate înainte de preluarea preşedinţiei, onorabilii europeni constată că li se oferă surpriza de a nu mai avea interlocutor oficial de discuţie în România. Situaţie ridicolă, absolut fără precedent în istoria UE.

Şi ca ceaţa să fie totală, au ajuns imediat la Bruxelles vorbele doamnei ministru Rovana Plumb a fondurilor europene care a zis că nu face nimic, staţi pe locurile voastre, nu vă neliniştiţi, numim imediat pe altcineva care va ajunge imediat la Bruxelles, unul şi mai bun şi mai competent şi care să ştie cum să se descurce local şi momentan precum în cântecelul despre podul de piatră care s-a sfărâmat. Este o imagine tristă a neştiinţei de guvernare, a persistenţei sistemului de odinioară al rotirii cadrelor, nu contează decât fidelitatea faţă de Conducătorul Unic. Altfel, cum să spui (cu speranţa că te va crede cineva) că, gata, numeşti pe cineva care să poată prelua instantaneu o construcţie tehnică extrem de complexă şi bazată pe negocieri de program, agendă şi participanţi pentru cele aproximativ 200 de evenimente ce vor avea loc în România?

Uite că se poate să nu conteze.

În acelaşi mod, cu o similară ridicare din umeri, vor fi primite de guvernanţii noştri şi concluziile Raportului MCV şi ale Rezoluţiei din Parlamentul European privind încălcările valorilor statului de drept de către autorităţie statului român, Guvern şi Parlament.

Niciodată, în istoria UE, nu s-a întâmplat ca o ţară care este în imediata apropiere a momentului preluării preşedinţiei rotative a Consiliului UE să primească asemenea lovituri simultane, la aceeaşi oră şi în aceeaşi zi (pe 13 noiembrie, în jur de ora 13) şi care să o pună într-o situaţie cel puţin ciudată, dacă nu chiar umilitoare, faţă de toţi partenerii europeni în momentul în care va începe să le prezideze reuniunile.

Nu-i adevărat, se va spune din România. Nimic nu-i adevărat, este opera defăimătorilor profesionişti, opoziţiei câinoase care nu scapă nici cea mai mică ocazie pentru a ne ponegri şi, pe cale de consecinţă, de a umili ţara şi poporul. De ce nu, totul e posibil, dar ce-i bagă în ceaţă pe onorabilii noştri interlocutori (şi nu numai europeni) este climatul absolut excepţional şi, ca atare, excentric şi neobişnuit, în care se desfăşoară ceea ce s-ar putea numi viaţa politică din România. Şi, în acest caz precis, nu opoziţia ticăloasă şi trădătoare are vreo contribuţie decisivă, nici măcar interesantă.

Dincolo de rapoarte sau gesturi politice ieşite din normele impuse de un comportament matur într-un stat normal la cap, mai sunt semnale uluitoare că în România ceva nu merge rotund. Ba chiar dimpotrivă, în condiţiile în care este declanşat un război cu toate armele în coaliţia de guvernare şi, în primul rând, în PSD.

Vă spuneam că, la timpul potrivit, a circulat cu mare viteză în instituţiile europene şi în unele cancelarii din statele membre informaţia explozivă lansată de dl. Dragnea în calitatea sa de preşedinte al partidului aflat la guvernare şi al Camerei Deputaţilor, asupra unei prezumtive încercări de asasinat în care fuseseră implicate personalităţi din afara ţării care ar fi folosit un grup de 4 asasini plătiţi. Temă imediat dezumflată şi care nu a fost niciodată argumentată de cel interesat care, ştiind cum stau lucrurile, nu a depus o sesizare oficială nici măcar la poliţia de proximitate. Totuşi, în anumite cercuri, informaţia despre o Românie cu posibil potenţial de nesiguranţă a circulat şi a rămas în atenţie.

Pe degeaba? Doar fiindcă sunt ei doritori să târască în noroi numele ţării noastre dragi? Se poate şi aşa numai că, de ieri, toate canalele diplomatice din România au transmis către agenţiile de informaţii externe afirmaţia gravă a doamnei Gabriela Firea, vicepreşedinta partidului de guvernământ şi primar general al Capitalei, al acelui Bucureşti în care se vor desfăşura foarte multe dintre evenimentele internaţionale în perioada preşedinţiei rotative a UE. Doamna vicepreşedinte PSD a spus că preşedintele PSD, domnul Dragnea, doreşte „s-o lichideze fizic, dacă ar putea“. Intenţionând, în acelaşi timp, să desfiinţeze structura actuală a Bucureştiului, împărţind-o în mai multe entităţi separate. Adică o imagine coerentă de haos, violenţă şi arbitrar absolut. Exact ceea ce mai avea nevoie cineva la Bruxelles pentru a se convinge că tot ceea ce se va spune în Raport şi în Rezoluţie sunt realităţi pe deplin fundamentate.

Tare păcat că ne punem singuri în situaţia de a fi umiliţi, ne decredibilizăm şi ne izolăm cu viteză şi cu maximă eficienţă. În rest, dacă asta vrem ca un argument pentru ceea ce va fi platforma politică şi programul viitorul partid populist-naţionalist din România, atunci, de ce nu, autorii jocurilor aparent foarte criptice de acum ar putea urma o linie logică.

Dacă nu, ceea ce este cel mai posibil, să aşteptăm să vedem cum suntem urecheaţi în faţa clasei că, oricum, altceva tot nu mai avem ce face.