Lungul drum spre regăsire, libertate şi independenţă. Cazul Republicii Moldova (VII)

Revolta populaţiei şi-a liderilor din Ţările Baltice faţă de puterea centrală de la Moscova şi folosirea breşelor pe care perestroika şi glasnosti le realizau în eşafodajul puterii sovietice pentru a obţine independenţa, cetăţenii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) au început să devină tot mai nerăbdători în ceea ce priveşte democratizarea societăţii şi afirmarea identităţii naţionale a majorităţii populaţiei Republicii.

Concomitent, locuitorii din raioanele aflate în stânga Nistrului, sub influenţa românofobilor şi conservatorilor din aparatul de partid şi de stat, sprijiniţi şi de grupări radicale din PCUS, au început să ameninţe şi să conteste ordinea legal constituită. Toamna anului 1989 va reprezenta o etapă nouă, marcată de radicalism, în drumul spre suveranitate şi, mai apoi, independenţă al unui spaţiu cu o importanţă geopolitică şi strategică aparte pentru URSS.

Revolta transnistreană, preludiul destrămării statului

În perioada 4-9 septembrie 1989, activitatea liderilor politici ai RSSM a fost supusă verificărilor de către o Comisie venită de la Moscova din însărcinarea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu misiunea de-a stabili cauzele tensiunilor[1] existente în spaţiul moldav, precum şi soluţiile de calmare a acestora. Liderul Comisiei, E. N. Auelbekov – preşedintele Comisiei pentru problemele politicii naţionale şi relaţiilor interetnice a Sovietului Naţionalităţilor al Sovietului Suprem al URSS –, şi colegii lui veniţi de la Moscova au concluzionat că la „principala cauză a grevelor a servit la neluarea la timp de către organele de partid şi sovietice a măsurilor radicale faţă de extremişti, naţionalişti, şovinişti, separatişti, atunci când au fost comise acte de pângărire a drapelului sovietic şi a început isteria de izgonire a populaţiei nemoldovene din teritoriul republicii”[2], precum şi faptul că declanşarea grevelor s-a datorat adoptării legilor privind funcţionarea limbilor. Funcţionarii de partid veniţi de la Moscova considerau că, totuşi, „o serie de prevederi ale Legii privind funcţionarea limbilor se abat de la normele legislaţiei unionale sau le contrazic”[3]. Comisia Prezidiului Sovietului Suprem al URSS a propus includerea în lege a unor garanţii juridice, astfel încât „necunoaşterea limbii moldoveneşti în limitele minimului necesar în momentul intrării în vigoare a legii nu ar fi servit drept motiv pentru concedierea din serviciu”[4] şi, totodată, „RSSM să asigure condiţiile pentru însuşirea de către aceste persoane a limbii oficiale”[5].

Experţii de la Moscova[6] considerau că prevederile art. 9, 12, 13, 16, şi 19 contraziceau principiile de funcţionare a complexului economic unitar al URSS. Articolele de lege care făceau referire la schimbarea numelui unor localităţi, înregistrarea numelor de familie, dublarea traducerii textelor oficiale, în limba rusă sau în funcţie de limba vorbită în spaţiul respectiv, precum şi reglementarea modului în care avea să fie folosită limba în mass-media sau în presa minoritarilor au provocat nemulţumiri din partea experţilor Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Şi totuşi, trebuie menţionat faptul că liderul comuniştilor din Tiraspol, Leonid V. Ţurcan, avea să recunoască, la 26 octombrie 1989, că „deşi unele din articolele legii privind limbile nu sunt perfecte, nu există temeiuri pentru suspendarea lor”[7]. Referindu-se la impactul adoptării legislaţiei privind limba de stat în RSSM, fostul ministru al Apărării şi de Interne al Republicii Moldova, generalul (r) Ion Costaş, consemna: „Din păcate, în Moldova, dimensiunea etnică nu a fost luată în considerare la sfârşitul anilor '80, la elaborarea legislaţiei privind limba, iar în anii '90 nu s-a elaborat o politică pentru perioada de tranziţie privind adaptarea populaţiei rusofone la noile realităţi şi integrarea acesteia în noua societate. Oficialii moldoveni au demonstrat o încredere naivă în faptul că se va rezolva de la sine problema existenţei, în statul moldovenesc, a unei mase imense de moldoveni rusificaţi, ruşi-orăşeni, ucraineni din raioanele nordice, găgăuzi şi bulgari care locuiesc compact în sud, de ruşi staroveri din zona rurală. Toţi aceşti oameni au fost excluşi în mod grosolan[8] şi rapid din procesul de renaştere naţională, motiv pentru care au şi devenit o unealtă în mâinile liderilor separatişti”[9].

Mircea Snegur, Ivan Călin şi Grigore Eremei vor încerca să-i convingă pe locuitorii din Tiraspol, Bender şi Râbniţa să renunţe la grevele şi protestele lor care păreau exagerate şi neîntemeiate, în esenţă. „La mitingul din 3 septembrie în piaţa centrală a oraşului Tiraspol, care a adunat circa 40.000 de grevişti, am fost întâmpinat cu fluierături şi strigăte de a nu urca în tribună. Conducătorul oraşului L. Ţurcan care, spre deosebire de mine, s-a bucurat de ovaţii şi aprecieri «bravo», nici de gând nu avea să liniştească mulţimea. Dimpotrivă, era nemaipomenit de satisfăcut. Numai după implicarea dlui G. Eremei (preşedintele Consiliului Republican al Sindicatelor din RSSM – n. n.), strigătele au mai contenit. La momentul oportun mi s-a oferit microfonul”[10], mărturisea Mircea Snegur cu referire la atmosfera de dincolo de Nistru din acel septembrie 1989. Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM va încerca să-i facă pe tiraspoleni să înţeleagă că, totuşi, era bine „să citească atent, cu creionul în mână fiecare rând şi ei (transnistrenii – n. n.) se vor convinge că ele (legile despre limbi – n. n.) nu lezează drepturile cetăţenilor, ci asigură pe pe teritoriul republicii bilingvismul real rus-naţional şi naţional-rus”[11]. În discursul său, Mircea Snegur a cerut ca discuţiile despre bilingvism să înceteze, grevele să fie oprite şi a promis că o Comisie Specială a Sovietului Suprem al RSSM va analiza revendicările greviştilor. Totodată, preşedintele Sovietului Suprem al RSSM a respins acuzaţiile care i se aduceau referitor la faptul că înclina către naţionalism. În finalul discursului, Mircea Snegur a făcut o mărturisire de credinţă: „Totodată, întreaga mea viaţă conştientă am fost un internaţionalist din fire şi pledez pentru prietenia între toate popoarele ce locuiesc pe teritoriul Moldovei. Nu veţi găsi niciun reprezentant al altei naţionalităţi pe care l-aş trata cumva altfel. Aşa cum nu-mi puteţi imputa pledoarii ce ar contravenii concepţiei prieteniei între popoare[12]. Adevărul este că şi familia mea este una internaţionalistă, dar soţia rusoaică a învăţat limba moldovenească”[13]. Această mărturisire ar putea fi înţeleasă, având în vedere desfăşurarea evenimentelor istorice în acele clipe, însă, cele ce aveau să se petreacă, mai apoi, confirmă faptul că a fost, totuşi, o mărturisire de credinţă[14].

Din păcate, rezoluţia adoptată la miting a confirmat faptul că deciziile sesiunii Sovietului Suprem al RSSM cu privire la problemele limbii erau considerate ca fiind nevalabile pentru oraşul Tiraspol[15]. Mircea Snegur, Simion Grossu, I. Guţu, Victor Puşcaş şi I. C. Ciobanu au primit vot de neîncredere. „Greva a continuat, conducătorii unităţilor economice mai păstrându-şi iluzia că se poate reveni pentru modificarea legilor adoptate”[16], mărturisea Mircea Snegur. Foaia de presă „Bastuiuşcii Tiraspol” („Tiraspolul în grevă”), editată în fiecare zi de către grevişti, a devenit catalizatorul unor poziţii românofobe[17] extrem de virulente ale cetăţenilor RSSM din stânga Nistrului. În timpul desfăşurării grevelor din spaţiul transnistrean s-au înregistrat şi acţiuni huliganice, provocatoare şi insultătoare, precum scrierea unor lozinci noaptea de 21 spre 22 septembrie 1989, respectiv: „Trăiască limba rusă!”, „Jos latiniţa” (aşa era denumită de către rusofoni grafia latină – n. n.)!, „Moarte catârilor!”, „Jos Grossu!”, „Jos moldovenii!”, „Catârilor, căraţi-vă în România!”, „Bate-i pe catâri, salvează Tiraspolul!”[18].

Continuă protestele şi grevele

Pe parcursul întregii luni septembrie 1989 au continuat grevele[19] şi protestele publice faţă de cele decise la Chişinău pe 31 august 1989[20]. „Orice acţiuni propagandistice în mijlocul populaţiei nemoldoveneşti stârneau ură faţă de moldoveni şi de limba lor. Era de ajuns să vorbeşti în limba română în stradă, în salonul mijloacelor de transport în comun sau în locurile de agrement, că pe loc erai considerat om rău, naţionalist”[21], consemnează Mircea Snegur. Analizând evenimentele petrecute pe scena Republicii Moldova, după 31 august 1989 şi nu numai, ambasadorul Ion Bistreanu pune câteva întrebări extrem de pertinente care relevă că, în acele vremuri, echilibrul în relaţiile interetnice din republică dispăruse, iar pasiunile şi-au spus cuvântul. „De ce, după ce s-au declanşat, justificate sau nu, reacţiile agresive ale rusofonilor la legea pri­vind limba de stat şi după ce, la unele mitinguri, unii manifestanţi mult prea înfierbântaţi cereau ca ruşii să plece din republică, parlamentarii nu s-au grăbit să adopte, chiar într-o formă primară, o lege a minorităţilor, care să potolească cât de cât spiritele? De ce în majoritatea lor, acţiunile mişcării democratice au avut loc numai în capitală şi nu şi în provincie, inclusiv în localităţile din stânga Nistrului?”[22], adnotează ambasadorul Ion Bistreanu.

În cuvântarea ţinută cu ocazia celei de-a XV-a Plenare a CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM), din 30 septembrie 1989[23], Grigore Eremei, membru al Biroului Politic al CC al PCM, recunoaştea că, totuşi, organizaţia de partid republicană a scăpat de sub control procesul de restructurare, democratizare, transparenţă şi creştere a conştiinţei naţionale. „Prin inconsecvenţa, iar adeseori şi prin incompetenţa noastră, am semănat neîncredere în rândul populaţiei multinaţionale a republicii, am dezorientat organele de partid sovietice, de pe teren, adeseori au fost adoptate hotărâri contradictorii, care îi iritau pe oameni, provocau proteste din partea lor”[24], declara fostul lider al sindicatelor sovietice din RSSM. Grigore Eremei considera că fisura care a apărut în relaţiile dintre naţionalităţi în legătură cu necesitatea conferirii statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti se datorează şi CC al PCM, precum şi unor organe de presă subordonate. Organele de presă ale PCM susţinuseră o campanie de presă prin care încercaseră să demonstreze că cererile majorităţii de a-şi proteja limba schilodită erau absurde. „Vreau ca membrii Comitetului Central al partidului să ştie că toţi membrii şi membrii supleanţi ai Biroului înainte de Sesiunea Sovietului Suprem din august 1989 s-au pronunţat în unanimitate pentru statutul de limbă de stat a limbii moldoveneşti şi pentru ca limba rusă să devină de comunicare pe teritoriul republicii. Nu înţelegem de ce acum, după adoptarea Legii cu privire la funcţionarea pe teritoriul Moldovei a limbilor tuturor minorităţilor naţionale care trăiesc în republică, ea trezeşte îndoieli din partea unora dintre ei. Legea trebuie respectată”[25], declara Grigore Eremei în plenul reuniunii de partid din 30 septembrie 1989.

Totodată, Grigore Eremei punea în discuţie şi activitatea CC al PCUS, respectiv faptul că problema limbii a fost abordată la Plenara CC al PCUS, din 19 – 20 septembrie 1989, abia după ce în multe republici fuseseră adoptate legi cu privire la limba de stat a acestora. „De ce Comitetul Central al PCUS n-a pus această chestiune în discuţie la Conferinţa XIX unională de partid?”[26], întreba Grigore Eremei. În acelaşi timp, Grigore Eremei semnala faptul că apăruseră forţe care declarau „fără echivoc că intenţionează să creeze structuri paralele ale puterii”[27]. Referindu-se la înfiinţarea aşa-zisei Uniuni a Oamenilor Muncii din RSSM, Grigore Eremei îi învinuia pe V. F. Semionov, secretar al CC al PCM, şi pe P. I. Şapa, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM, pentru faptul că au participat la adunarea organizatorică a unei organizaţii „ale cărei acţiuni pot să ducă la aţâţarea vrajbei interetnice”[28].

Citeşte analiza completă pe: aesgs.ro

[1] Confruntarea de forţă dintre autorităţile republicane de la Chişinău şi cele de la Tiraspol a debutat pe 16 august 1989 când circa 2.170 de muncitori de la patru întreprinderi industriale, de pe malul stâng al Nistrului, au intrat în grevă pentru două ore. Motivul grevei a fost generat de prevederile Legii privind funcţionarea limbilor în RSSM care legifera limba moldovenească (română) drept limbă de stat ceea ce era considerat ca fiind un gest discriminatoriu pentru populaţia rusofonă. Rusofonii cereau ca şi limba rusă să aibă statut de limbă de stat în RSSM. Populaţia a fost incitată să declanşeze greva de apariţia în presa de la Tiraspol, în data de 11 august 1989, a unui „proiect” inexistent al legii cu privire la limba moldovenească (română). Şi totuşi, în contextul în care o imensă majoritate a populaţiei nu citise legea în original, precum şi faptul că la unele întreprinderi o bună parte dintre muncitori (chiar şi 50%) nu au dorit să ia parte la grevă, munca lor a fost oprită prin deconectarea curentului electric. Grevele muncitorilor, în special la întreprinderile din industria militară, unde domnea o disciplină de fier, s-au realizat cu acceptul sau la ordinul liderilor politico-militari rusofoni şi românofobi.

[2] Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2001, p. 146.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 147.

[5] Ibidem.

[6] „De fapt, comisia avea sarcina de a contribui la încetarea grevelor. Pe membrii comisiei nu-i interesa starea de spirit şi trăirile noastre sufleteşti”, mărturisea preşedintele Mircea Snegur în memoriile sale (Vezi Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, Chişinău, Fundaţia „Draghiştea”, vol. I, 2007, p. 611).

[7] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 148.

[8] Referindu-se la raporturile inter-etnice din Republica Moldova şi la modul de reprezentare al majorităţii şi minorităţilor în viaţa politică din spaţiul moldav, generalul (r) Ion Costaş menţionează faptul că Parlamentul de la Chişinău, încă din 14 noiembrie 1990, a decis: „La crearea tuturor organelor de stat ale puterii şi administraţiei la toate nivelurile să se asigure reprezentarea cetăţenilor de toate naţionalităţile, care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova, în concordanţă cu structura etnodemografică a populaţiei” (Vezi Ion Costaş, Transnistria. 1989 – 1992. Cronica unui război „nedeclarat”, Bucureşti, 2012, p. 174). O prevedere trecută cu vederea şi sub tăcere de către toate forţele politice din Republica Moldova.

[9] Ibidem, p. 173 – 174.

[10] Mircea Snegur, op. cit., p. 602.

[11] Ibidem.

[12] Ambasadorul Ion Bistreanu, fost ministru-consilier însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Republica Moldova (20 ianuarie 1992 – 1 mai 1993), consemnează faptul că ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Ţâu, îi mărturisea, în toamna anului 1992, cu referire la celebra declaraţie a preşedintelui Mircea Snegur, respectiv „să ne ţinem de neamuri”, din februarie 1991: „«Nu aţi înţeles nimic, voi românii, atunci când pre­şedintele Snegur a zis să ne ţinem de neamuri. Aţi interpretat cum aţi vrut dumneavoastră!». Şi mi-a explicat ministrul cum să ne ţinem de neamuri: da, vorbim aceeaşi limbă, avem o istorie aproape comună, dorim să dezvoltăm relaţiile cu România în toate domeniile dar...cursul spre independenţa reală este esenţial!” (Vezi Ion Bistreanu, Chişinău '92. File de Jurnal, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012, p. 386).

[13] Mircea Snegur, op. cit., p. 605.

[14] „24 decembrie (1992 – n. n.) rămâne, în opinia mea, o dată care va trebui marcată în mod distinct în istoria relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Atunci, chiar în ajunul Sărbătorilor de Crăciun pe stil nou (în Moldova, Cră­ciunul va fi sărbătorit peste 13 zile, pe stil vechi), preşedintele Snegur a ros­tit în Parlamenul de la Chişinău un discurs care, pe fond, a ridicat o nouă şi solidă barieră în calea integrării economice şi culturale dintre cele două state româneşti. Şi, mai grav, a dat undă verde românofobiei. L-am calificat, cu amărăciune, drept un «dar» făcut de un «Moş Gerilă sovietic». (…) Încă din vara anului 1992, după semnarea înţelegerii cu Boris Elţîn, par­tea română a sesizat că, sub unduirea rece a vântului de la răsărit, Snegur se îndepărta tot mai mult de România. Amintesc o deplasare a sa, «pentru re­culegere», la Putna, la mormântul lui Ştefan cel Mare, când a refuzat orice contact cu oficialităţile române, evitarea unei întrevederi cu preşedintele Iliescu, reticenţa sa şi a anturajului său imediat la propunerile noastre de a pune la punct mecanismele interdepartamentale româno-moldovene pentru demararea mult trâmbiţatei, cu un an în urmă, integrări economice, blocarea deschiderii centrului cultural Mioriţa (apropo de integrarea spirituală pe care o susţinea la un moment dat chiar Snegur), «protestul» de la 20 decembrie în legătură cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Pe plan intern, era tot mai evidentă iritarea conducerii moldovene în faţa activismului proromânilor şi unioniştilor şi multe-multe altele”, consemnează ambasadorul Ion Bistreanu, cu referire la credinţele şi atitudinile publice ale fostului preşedinte Mircea Snegur (Vezi Ion Bistreanu, op. cit., p. 408 - 409). În şedinţa de guvern din 18 septembrie 1991, Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, referindu-se la imnul de stat declara: „(…) Pentru că, vasăzică, de acum ni se spune să ne sculăm cu «Deşteaptă-te române», ne culcăm cu «Deşteaptă-te române» şi aşa mai departe. Dar ce, până acum am dormit? Daţi-ne voie oleacă să fim independenţi. Daţi-ne voie să vedem ce putem!” (Ibidem, p. 296). În 1994, imnul de stat al Republicii Moldova a fost schimbat. Poezia „Limba noastră” a lui Alexei Mateevici a devenit noul imn de stat al Republicii Moldova. Referindu-se la teoria unui plan secret de Unire a Republicii Moldova cu România, propus de partea moldavă cu acordul lui Mircea Snegur, ambasadorul Ion Bistreanu consemnează: „Nu ştiu dacă, într-adevăr, Snegur şi Iliescu au discutat atunci despre Unire (pe 21 martie 1992, la Bucureşti – n. n.), dar ştiu sigur că, la prima şedinţă a Consiliului de Securitate al R. Mol­dova, Snegur nu s-a plâns că nu a fost ascultat şi înţeles la Bucureşti în legă­tură cu dorinţa sa de reunificare, ci le-a relatat îndelung celor prezenţi despre imaginea dezolantă, din avion, a terenurilor arabile din România, nearate, ne­îngrijite” (Ibidem, p. 122).

[15] „Revoluţia lingvistică pe care o cunoaşte Uniunea Sovietică are multiple consecinţe. Dezbaterea a contribuit la înfruntarea între naţionalităţi; victoria limbilor naţionale provoacă amărăciunea comunităţilor ruseşti din republici şi a poporului rus în general. Această respingere a limbii lor este simbolul fragilităţii «prieteniei dintre popoare». Fratele mai mare este abandonat. Efectul acestei victorii asupra celorlalte popoare ale Uniunii Sovietice nu este de neglijat. Este vorba de un efect moral care încurajează naţionalismul, dar şi de un efect politic. Popoarele unite printr-un alfabet comun, ermetic celorlalte, vor avea tendinţa de a forma o comunitate închisă. Există şi un efect internaţional: anumite frontiere ale Uniunii Sovietice dobândesc astfel o porozitate lingvistică, popoare separate se vor apropia”, consemnează politologul Hélène Carrère d'Encausse în Triumful naţiunilor sau Sfârşitul Imperiului Sovietic, Bucureşti, Editura Remember- Sic Press Group, 1993, p. 159.

[16] Mircea Snegur, op. cit., p. 605.

[17] „…Am suportat şaptezeci de ani în care s-a tăiat din rădăcină, s-a cosit, s-a lăsat să putrezească în închisori cei mai buni fii ai Patriei – conştiinţa tuturor popoarelor ţării, ca să ajungem la acest moment când s-a dezlănţuit pseudoconştiinţa – aceste lepădături ale sistemului putrezit, toţi aceşti larii, vierii, volontirii, cimpoii”, scriau realizatorii foaia de presă „Bastuiuşcii Tiraspol” (Ibidem, p. 607).

[18] Ibidem, p. 609.

[19] Conform proiectului de acord intervenit între Comitetul republican de grevă, condus de către B. Ştefan, şi oficialii RSSM, grevele trebuiau să înceteze pe 8 septembrie 1989.

[20] În condiţiile în care în rândul opiniei publice este încetăţenită ideea că rusofonii din Republica Moldova au devenit adversarii drumului spre suveranitate şi independenţă ai acestei republici unionale, ambasadorul Ion Bistreanu menţionează faptul că „jumătate dintre aceştia tră­iau şi munceau pe malul drept al Nistrului şi, chiar dacă nu agreau politica de stat, nu au organizat după independenţă nici măcar o grevă sau manifestaţie cu revendicări politice similare celor din stânga Nistrului” (Ion Bistreanu, op. cit., p. 430).

[21] Mircea Snegur, op. cit., p. 609.

[22] Ion Bistreanu, op. cit., p. 430-431.

[23] În volumul său de memorii (Faţa nevăzută a Puterii, Chişinău, Editura Litera, 2003, 680 p.), Grigore Eremei menţionează Plenara CC al PCM ca fiind cea de-a XI-a şi ca data a desfăşurării ziua de 4 octombrie 1989. Numeroase alte surse istoriografice indică ziua desfăşurării Plenarei ca fiind 30 septembrie 1989 şi, totodată, este cea de-a XV-a Plenară.

[24] Ibidem, p. 260.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, p. 261.

[28] Ibidem, p. 262.