Trebuie menţionat faptul că uzinele care formau complexul militaro-industrial din stânga Nistrului participau la realizarea a mai mult de 18% din volumul producţiei industriale din RSSM, însă numai 18% din venituri erau îndreptate către bugetul local în timp ce restul mergea către bugetul URSS şi cel al RSSM.

Erodarea stabilităţii şi statalităţii RSSM

„Elitele transnistrene erau perfect conştiente de faptul că ieşirea Moldovei din componenţa URSS şi proclamarea independenţei vor conduce la transferul proprietăţilor şi al activelor productive la dispoziţia nomenclaturii republicii. (...) În perioada «romantică» a politicii moldoveneşti, «directorii tiraspoleni», lipsiţi de orice sentimente, fără a mai pierde timpul, au planificat cu cinism şi obrăznicie confiscarea întreprinderilor moldoveneşti din stânga Nistrului, cu scopul de a le subordona intereselor lor personale”[1], consemnează generalul (r) Ion Costaş. Consiliul Directorilor de la Tiraspol, care reunea pe directorii celor mai importante întreprinderi ale complexului militaro-industrial[2], era condus de către Anatoli I. Bolşakov, directorul-general al Uzinei „Tocilitmaş”, şi se baza pe ROSM-urile (Detaşamentele muncitoreşti pentru sprijinirea Miliţiei) şi OSTK-urile (Sovietele Colectivelor de Muncă).

Pe 13 septembrie 1989, Sovietul Orăşenesc din Tiraspol decidea, cu ocazia celei de-a XIII-a sesiuni extraordinare, să sprijine acordarea statutului de limbă oficială limbii moldoveneşti şi, totodată, să declare nesupunere civică şi să suspende în oraşul Tiraspol efectele art. 70 din Legea privind statutul limbii de stat în RSSM, precum şi art. 1, 3, 4, 7, 9, 12, 13, 19, 22, 24 şi 30 ale Legii privind funcţionarea limbilor în teritoriul RSSM. Liderii rusofoni de la Tiraspol au decis ca limbile moldovenească, rusă şi ucraineană să fie declarate drept limbi de lucru şi de secretariat în oraşul Tiraspol. Totodată, a fost lansat un apel către toţi oamenii muncii din oraşele şi raioanele Tiraspol, Bender, Râbniţa[3], Slobozia, Camenca, Bălţi, Dubăsari şi Grigoriopol „de a crea o republică autonomă în cadrul RSSM”[4]. 1 ianuarie 1990 era un termen limită în ceea ce priveşte proclamarea unei republici autonome în condiţiile în care oamenii muncii erau de acord. „Unicul care s-a pronunţat împotriva ideilor separatiste a fost secretarul doi al Comitetului raional Slobozia al PCM, I. Luca. Domnia sa a dovedit prin argumente caracterul ilegal şi inoportunitatea politică ale creării unei formaţiuni autonome. Dar nu a fost auzit. Trebuie să recunosc că şi noi, cei din conducere (a RSSM – n. n.), în virtutea multiplelor probleme de a căror soluţionare eram preocupaţi, nu prea credeam în seriozitatea acestor intenţii. Evenimentele ulterioare au demonstrat însă că ne înşelam amarnic. Dar, de fapt, nimeni nu putea să presupună atunci că se va ajunge atât de departe în aspect separatist”[5], mărturisea Mircea Snegur.

Liderii secesionişti din spaţiul transnistrean au alcătuit un calendar al destrămării RSSM: 1) până la 10 octombrie 1989 trebuia discutată chestiunea autonomiei în toate colectivele de muncă din Tiraspol, în rândul locuitorilor din oraş, precum şi desfăşurarea referendumului; 2) pe 20 octombrie 1989, o nouă sesiune a Sovietului orăşenesc din Tiraspol urma să se pronunţe asupra rezultatelor înregistrate la referendum; 3) urmau să fie create Comisii economice şi administrative-teritoriale, formate din deputaţi şi reprezentaţi ai OSKT-urilor, care trebuiau să elaboreze, până la 25 noiembrie 1989, principiile de creare în baza proiectului platformei naţionale a PCUS a republicii autonome.

Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a fost informat că trebuia să stabilească o nouă structură a Parlamentului, respectiv bicamerală, în contextul alegerilor de la începutul anului 1990. Totodată, cetăţenii RSSM din spaţiul transnistrean au început să depună bani în conturile deschise de OSTK la JILSOŢBANK din Tiraspol. În perioada august 1989 – 1 mai 1990 s-a depus în conturi suma de 1.443.216 ruble care au fost, mai apoi, cheltuiţi prin decizia preşedintelui OSTK din acel moment, Vladimir Riliakov. Imense sume de bani urmau a fi cheltuite în perioada imediat următoare, liderii secesioniştilor transnistreni profitând din plin de avantajele funcţiei şi de fondurile adunate prin manipularea conştiinţelor şi a fricilor conaţionalilor lor. Generalul (r) Ion Costaş consemnează: „Într-o scrisoare destinată procurorului de la Tiraspol, N. Ursu, fotograful OSTK, P. Hitaenko, a relatat despre numeroase cazuri de maşinaţiuni cu banii pe care oamenii creduli din Moldova îi donaseră Sovietului colectivelor de muncă, despre modul în care membrii organizaţiei obşteşti îi terorizau pe comercianţi, cerându-le produse deficitare, cum îşi însuşeau aparatura cumpărată pentru Soviet sau despre cum au fost cheltuiţi banii pe restaurante şi «sandviciuri pentru oaspeţii străini». Potrivit martorului, activitatea «departamentului ideologic» al OSTK (eliminat din structura PCUS!) consta în numeroase falsuri. (...) Deşi o parte uriaşă din sumele colectate de OSTK nu era înregistrată şi era dată în stânga şi în dreapta, fără nicio evidenţă, toate acestea au fost un flec. Amploarea jefuirii activelor din Transnistria, începută după formarea republicii separatiste, nu a fost evaluată până acum”[6].

În baza raportului Comisiei condusă de E. N. Auelbekov, precum şi al concluziilor Institutului Dreptului de Stat al Academiei de Ştiinţe a URSS, Comisia pentru problemele politicii naţionale şi relaţiilor interetnice a Sovietului Naţionalităţilor al Sovietului Suprem al URSS a emis o hotărâre specială, pe 22 septembrie 1989, prin care s-a recunoscut faptul că nu au fost făcute încălcări ale procesului legislativ la aprobarea legii Cu privire la funcţionarea limbilor în teritoriul RSSM. Totodată, s-a cerut „doar intensificarea activităţii de tălmăcire a prevederilor legii – consemna Mircea Snegur prezent la şedinţa din 22 septembrie 1989, alături de C. Oboroc –, precum şi crearea condiţiilor necesare pentru funcţionarea liberă şi deplină a legilor despre limbi”[7].

În contextul evoluţiilor din RSSM, Comisia privind fundamentarea juridică a creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene în cadrul RSSM a publicat, pe 14 octombrie 1989, concluziile analizei privind posibilitatea juridică a creării RASS Nistrene. Membrii Comisiei au concluzionat că „singura fundamentare juridică, în condiţiile bazelor juridice existente, la crearea republicii autonome poate fi doar libera exprimare a poporului care locuieşte compact pe teritoriul concret al regiunii nistrene şi care are, în afară de amplasarea teritorială compactă, şi alte condiţii arătate mai sus pentru dobândirea unei independenţe politice”[8]. Pe 19 octombrie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM s-a întrunit şi a luat în dezbatere situaţia social-politică din RSSM şi a adoptat o hotărâre specială privind îndeplinirea recomandărilor Comisiei de la Kremlin, respectiv să se manifeste „perseverenţă, consecvenţă şi tact în realizarea prevederilor legilor în toate sferele vieţii”[9].

Citeşte analiza completă pe: aesgs.ro


[1] Ion Costaş, op. cit., p. 29.
[2] În conformitate cu datele statistice publicate în cursul anului 1989 la Chişinău, în Transnistria s-a realizat 20,7% din producţia industrială globală a RSSM, iar în sudul republicii doar 6,1%. Transnistria furniza 83,3% din energia electrică produsă în RSSM, 100% din industria grea constructoare de maşini, circa 100% din producţia de laminate şi ciment, 50% din producţia de ţesături. În zona transnistreană se afla 23,5% din potenţialul industrial al RSSM şi 16% din totalitatea întreprinderilor de construcţie. În raioanele din stânga Nistrului locuiau 700.000 de cetăţeni (17% din întreaga populaţie a RSSM), din care 480.000 în zona urbană şi 220.000 în zona rurală. La 1 ianuarie 1989, cetăţenii RSSM de etnie românească care erau socotiţi ca fiind moldoveni reprezentau 64,5% din totalul populaţiei, 13% erau de etnie rusească, 13,8% - ucraineni, 3,5% - găgăuzi, 2% - bulgari, 3,2% - celelalte etnii.
[3] Sovietul din Râbniţa a adoptat un regulament cu privire la referendumul pentru autonomie şi a fixat şi data desfăşurării acestuia pe 3 decembrie 1989.
[4] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 173.
[5] Mircea Snegur, op. cit., p. 613-614.
[6] Ion Costaş, op. cit., p. 34-35.
[7] Mircea Snegur, op. cit., p. 614.
[8] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 174.
[9] Mircea Snegur, op. cit., p. 615.