Comunicatul Parchetului cu privire la „Dosarul Revoluţiei“ este un prilej de melancolie amară. Căci textul, clar şi categoric, deşi lipsit de detalii, nu face decât să confirme versiunea populară cu privire la „evenimentele din decembrie 1989“. După ce ancheta va fi finalizată, cu urmări judiciare încă incerte, manualele şcolare, presa şi discursurile comemorative vor trebui poate să-şi revizuiască întregul limbaj şi să vorbească din acel moment despre „Lovitura de stat din decembrie 1989“.

„Revoluţie“, „insurecţie populară“ sună măgulitor pentru o naţiune care se complăcuse multe decenii în supunere umilă fără nicio tresărire de revoltă, cu excepţiile atât de puţine, care nici după '89 nu au fost onorate aşa cum s-ar fi cuvenit. Asta explică de fapt de ce minciuna „revoluţiei“ a rezistat până astăzi, cel puţin în limbajul public, căci ea oferea societăţii româneşti o imagine mai bună despre sine, părând să răscumpere toate laşităţile din trecut. Şi aşa se explică poate de ce nici pe viitor nu se va renunţa uşor la „revoluţie“ sau „insurecţie“, căci, în pofida adevărului deja statornicit, lumea va simţi mereu nevoia unei oglinzi complezente.

Revoluţia din Decembrie a fost o mascaradă, ne spune de fapt Parchetul, ceea ce ştiau toţi aceia care au avut o experienţă personală legată de „evenimente“ şi care nu aveau motive să se autoiluzioneze.

Dar iată, Parchetul, deşi cu siguranţă nu acesta a fost scopul, spulberă într-un comunicat toate iluziile: în decembrie 1989 nu a existat nicio clipă vid de putere, echipa care a instrumentat lovitura de stat împotriva lui Ceauşescu a controlat permanent situaţia şi tot restul a reprezentat o simulare şi o manipulare de proporţii: luptele cu terorişti imaginari, focurile de armă, motoarele elicopterelor, apelurile de la TVR şi tot restul. Vom cita, pentru a nu lăsa impresia că exagerăm, un scurt pasaj din comunicatul Ministerului Public:

„Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă. De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave. În legătură cu aceeaşi diversiune au fost obţinute date care demonstrează că în anul 1987 forţele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare. Totodată, urmare a probatoriului administrat există o mai bună înţelegere a diversiunii radio-electronice.“

Revoluţia din Decembrie a fost o mascaradă, ne spune de fapt Parchetul, ceea ce ştiau toţi aceia care au avut o experienţă personală legată de „evenimente“ şi care nu aveau motive să se autoiluzioneze. Căci au fost destui oameni de bună credinţă („oameni de bine“ se numeau pe atunci) care au răspuns diferitelor mobilizări patriotice păzind Metroul, Televiziunea şi tot felul de alte „obiective“ şi cărora desigur că le vine greu să admită că au fost pur şi simplu manipulaţi. Ba mai mult, au fost manipulaţi si oameni care aveau antecedente remarcabile de opoziţie anticomunistă aşa cum se întâmplase cu Doina Cornea care se lăsase înduplecată să rostească la TVR apeluri menite să ţină oamenii sub control, avertizându-i de pericolul „teroriştilor“. Prin urmare numele prestigioase nu pot fi garanţii în împrejurări de felul acesta, în care numai luciditatea şi gândirea proprie mai pot constitui o îndrumare valabilă.

Destui vor continua să spună că mobilizarea populară a fost autentică şi că ar fi existat o revoluţie deturnată sau „furată“, după numele ei consacrat. Dar pentru cei care au trăit acele evenimente în mijlocul lor, nu era nicio îndoială că în luna decembrie exista o putere perfect stăpână pe mijloacele sale, capabilă de mobilizări prompte şi că principala ei preocupare era să-i ţină pe oameni ocupaţi cu diverse misiuni fictive tocmai ca să poată fi mai uşor controlaţi. Toate micile tentative de mobilizare autentică şi liberă, toate iniţiativele spontane au fost dejucate cu eficienţa unui aparat profesionist. În Bucureşti bunăoară, în preajma Crăciunului, o mână de oameni plănuiau să organizeze o întâlnire zilnică la Piaţa Romană, dar în mod straniu pentru o ţară în haos, revoluţie sau insurecţie populară, de-a doua zi dimineaţa călătorii din metrou erau avertizaţi prin instalaţiile audio ale vagoanelor să nu coboare la Romană, căci riscă să întâlnească „terorişti“. Ba mai mult, pe stâlpii staţiilor de metrou erau deja lipite afişe tipărite (în cursul nopţii) menite să-i prevină pe călători de „riscurile“ pe care le asumă. În sfârşit, cei care păzeau metroul se simţeau datori să-i „aresteze“ pe suspecţii care ar fi cutezat să rupă afişele mincinoase. E doar un episod printre atâtea altele, dar care conţine în mic întregul scenariu al lunii decembrie, inclusiv mecanismul pervers al manipulării prin implicare „revoluţionară“. De fapt, în decembrie 1989, cei cu adevărat liberi deveniseră dintr-o dată suspecţi.

Ar fi poate folositor ca, în marginea investigaţiilor, să-l rugăm pe procurorul general Augustin Lazăr - care avea 33 de ani în 1989 şi era deja procuror şef de secţie - să ne vorbească cândva şi despre traseul său interior şi despre cum au reuşit procurorii să se convertească la adevăr după trei decenii.

Au fost însă mulţi oameni ucişi. Din întâmplare, din neglijenţă sau cu premeditare, pentru a da mai multă credibilitate aşa numitei Revoluţii? Aceasta rămâne întrebarea de bază. În comunicatul citat se arată: „se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave“. Aşadar, încă nu e totul clar. Parchetul nu ne poate lămuri cu privire la acest aspect şi nu pare încă pregătit să răspundă la întrebarea rostită obsesiv în anii care au urmat: „Cine a tras în noi după 22“?

E posibil chiar ca tocmai acest lucru să rămână neclarificat, căci comunicatul are grijă să ne prevină că „după anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluţia, au fost distruse sau alterate, ceea ce face dificilă stabilirea, cu claritate, a unui raport de cauzalitate între anumite conduite, acţiuni sau inacţiuni şi consecinţele deosebit de grave ale evenimentelor din decembrie 1989“. Să observăm ezitarea terminologică: anchetatorii înşişi, cei care ne-au asigurat că insurecţia a fost înscenată, continuă să spună (din obişnuinţă sau lipsă de îndrăzneală?) „revoluţie“ sau, mai evaziv, „evenimentele din decembrie“.   

În sfârşit, ar fi poate folositor ca, în marginea investigaţiilor, să-l rugăm pe procurorul general Augustin Lazăr - care avea 33 de ani în 1989 şi era deja procuror şef de secţie - să ne vorbească cândva şi despre traseul său interior şi despre cum au reuşit procurorii să se convertească la adevăr după trei decenii. Ar fi o pagină preţioasă nu doar de psihologie, ci de istorie instituţională a României post-decembriste.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle