Cine a citit Noul Testament cu atenţie, probabil că a observat un lucru repetabil şi astăzi: în vreme ce Hristos propovăduia desăvârşirea umanităţii, anumite cercuri politice vedeau în el un adversar politic, care încerca să le fure electoratul. Dacă opozanţii regimului de ocupaţie romană (zeloţii) au vrut să-L pună conducător,  fariseii, saducheii şi cărturarii au văzut în El un duşman, ceea ce, în final, I-a adus Răstignirea.

Istoria se repetă şi pe plaiurile noastre, la scara corespunzătoare. În încleştarea geopolitică dintre America+NATO şi Rusia,  România este fix la mijloc. Deşi suntem integraţi în structuri euro-atlantice, se pare că nu suntem integraţi cum trebuie. Printre multe defecte (unele reale, altele doar închipuite) s-au găsit, în ultima perioadă, două: stânga şi ortodoxia.

Nefiind nici de dreapta, nici de stânga, nu mă preocupă acuzarea stângii de filorusism (conflictul Ponta-Băsescu a îmbrăcat şi acest aspect,  unul ca fiind pro-rus şi celălalt pro-american). Însă aducerea Ortodoxiei pe eşichierul geopolitic nu mă poate lăsa indiferent.

În privinţa lui Aleksandr Dughin lucrurile sunt foarte clare.  Omul vede Ortodoxia ca un instrument politic statal,  într-un proiect numit Eurasia, lucru încurajat de prea strânsele relaţii dintre Statul şi Patriarhia Rusă. Iar în planul său se află şi România „Ruşii, românii, moldovenii, transnistrenii – toţi sunt ortodocşi, sunt legaţi de acelaşi spaţiu regional care poate deveni şi un spaţiu economic comun şi o platformă eurasiatică comună în care fiecare îşi va găsi un loc onorabil”.

Din păcate,  această viziune este percepută de către unii şi ca fiind acceptată de Statul Român, în special de către cei ce susţin separaţia totală între Stat şi Biserică.  Pentru aceştia şi simplul dialog dintre culte şi autorităţi pare o combinaţie politică. Prin urmare, orice implicare a Ortodoxiei în spaţiul public românesc este considerată dăunătoare, deci el trebuie sterilizat de religie. Dar dacă Ortodoxia se implică şi în plan internaţional, e cu atât mai rău, nu-i aşa?! Perfect, atunci hai să găsim nişte ortodocşi politruci. Iar Dughin e perfect pentru asta.

Spuneam pe la începutul prezidenţialelor că introducerea religiei (în special a Ortodoxiei) ca agent de marketing politic poate avea consecinţe negative. Dacă în plan naţional Ortodoxia a fost acuzată din plin de sprijinirea electorală a stângii PSD,  urmează acum unda de şoc internaţională. Pe scurt,  ea se rezumă la enunţul: Ortodoxia este frâna societăţii româneşti spre europenizare şi democratizare occidentală. Şi iată cum,  ca şi pe vremea lui Hristos, mesajul desăvârşirii umane din ortodoxie este iarăşi interpretat în cheie politică.

Semnalul declanşării disputelor internaţionale pe acest subiect a fost, pentru mine, apariţia pe 19 noiembrie,  în „Le Monde”, a unui text intitulat „Une Union européenne trop orthodoxe”.  Ideea este clară încă din titlu: Prea multă Ortodoxie face rău Europei.  De ce? Din două motive,  în opinia autorului.  Unul este ontologic, Ortodoxia neacceptând relativismul moral pe care UE aproape l-a transformat în religie.  Nu-l scrie clar,  dar se subînţelege din al doilea motiv.

Acesta ţine de interpretarea naturii Ortodoxiei. Autorul interpretează eronat Ortodoxia ca fiind opusă spiritului protestant, motorul modernizării Europei. Prin urmare, ţările în care ea ar fi majoritară au un handicap din start, deoarece Ortodoxia nu poate europeniza. Ele rămân captive apucăturilor ruseşti tocmai pentru că Ortodoxia este instrumentul puterii politice de tip rusesc.  Astfel, pentru Arnaud Leparmentier (ca şi pentru unii autori români pro-democraţi) Ortodoxia pare sursa tuturor relelor din societate, care frânează avântul democratic: corupţie, tendinţe centralist-dictatoriale, politici pro-familiale şi anti-avort etc.

Manevra pare interesantă. Pentru cititorii neavizaţi, ideea prinde imediat. Cine să-şi mai aducă aminte că, cu mult înainte de protestantism, Ortodoxia a condamnat (şi nu a revenit) toate păcatele de care acum pare vinovată?! Tot ce se reţine este falsul că Ortodoxia,  practicând un spirit comunitar, pare automat de stânga. În plus, nu-i aşa, ortodocşii par, în majoritate, nişte ipocriţi.  Clamează sfinţenia, dar sunt hoţi, corupţi, needucaţi etc. E ca şi cum ai spune că democraţia e rea, doar pentru că unii o simulează sau profită egoist de pe urma ei. Pentru Occident, care îşi doreşte apropierea de Ucraina, culmea răului ortodox pare dominată de Preşedintele Vladimir Putin şi de Patriarhul Kiril, ambii acuzaţi de încercări de agresiune în Ucraina, pe linia specifică.

Aşa se explică de ce, în pseudo-lista lui Dughin, apar oameni care par (unii chiar sunt) de stânga şi ortodocşi. Unii l-au cunoscut pe Dughin sau i-au analizat viziunea (asta te face automat simpatizant al lui?) Alţii au o Ortodoxie pusă în lupta contra Occidentului (anti-americani, anti-globalizare, naţionalişti sau simpatizanţi ai ruşilor). Vă las să-i descoperiţi pe fiecare, ca să nu pară ca personalizez tema. Mă interesează mai mult fenomenul decât actorii.

Momentul „deconspirării” nu a fost ales întâmplător. Intrarea pe piaţa media din România a russiatoday.ro nu putea rămâne fără reacţie. Un site care are o secţiune dedicată Eurasiei şi care vrea să facă din Rusia „o oportunitate pentru România” pare pentru Occident ceea ce pare scutul de la Deveselu şi aeroportul Kogălniceanu pentru Rusia. O ameninţare. Avem de-a face cu două viziuni antagonice: înfrăţirea popoarelor ortodoxe versus liberalismul globalizant secularizat.

În plus, vizita lui Dughin prin România, speculată (dar neconfirmată) ca vizând şi BOR (se pare că stiliştii şi lipovenii l-au interesat mai mult) nu putea rămâne fără ecou în plan internaţional. În fond, Ortodoxia pare Occidentului un duşman mai ales de când Patriarhia Rusă visează că Moscova este a Treia Romă. Iar Grecia majoritar ortodoxă nu este nici ea motiv de bucurie pentru Europa,  mulţi crezând că Ortodoxia a fost cauza crizei greceşti. De altfel, nici Biserica Greacă nu a scăpat de acuze de antioccidentalism (Sf. Munte Athos şi destui clerici greci sunt un spin în coasta Europei,  fiind sursa multor discursuri anti-europene).

Şi mai cred că nici momentul alegerii lui Klaus Johannis nu este chiar lipsit de importanţă.  Susţinut puternic de Germania, care pare că joacă alba-neagra cu Rusia, pentru unii pare preşedintele care va întări laicitatea Statului. Motiv pentru care se încearcă plasarea pe agenda acestuia de argumente stimulative: dacă vrea să pozeze în occidental liberal de dreapta, atunci trebuie să rezolve rapid problema stângii filoruse. Truc ieftin.  Am auzit că domnul Iohannis are agenda cam impenetrabilă. Ascultă muzica, dar nu-i scrie nimeni partitura. Mai mult, a observat cineva „meciul” marilor puteri de felicitare a noului preşedinte? În zona USA-Rusia, scorul pare strâns: 3-2 (americanii au marcat prin Congres, Guvern şi Preşedinte, ruşii prin Guvern şi Preşedinte). La nivelul acesta însă felicitările sunt cu totul altceva: strategii de parteneriat.

În concluzie, lista lui Dughin este o încercare naivă de manipulare internaţională într-o zonă sensibilă la interese geopolitice, dar care pare credibilă tocmai pentru că Rusia (prin Stat şi Patriarhie) se joacă de-a stânga în mod periculos cu Ortodoxia. Mă aştept ca, pe viitor, tema relaţiei dintre Ortodoxie şi Occident să fie intens discutată.  Fie măcar şi prin prisma faptului că în jocul european pare dispus să intre şi Vaticanul (vă amintiţi vizita Papei la Parlamentul European?).  Dar nu de unul singur. Ci chiar alături de Ortodoxie.

Dar despre aceasta, în textul viitor.