La mulţi ani, domnule Mircea Carp!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E mult mai uşor, oricum mult mai puţin dătător de dureri de cap ca, atunci când scrii despre o carte, să începi prin a vorbi mai cu seamă despre ceea ce îţi oferă ea decât despre aşteptările nesatisfăcute. Mă abat acum de la această regulă nescrisă a recenziei din mai multe motive. Recunosc, toate de natură strict subiectivă.

Pentru mine şi sunt absolut convins că nu doar pentru mine, numele lui Mircea Carp, autorul volumului Aici Mircea Carp, s-auzim numai de bine!(Editura Polirom, Iaşi, 2013) se confundă cu Radio Europa liberă. Domnul Carp a ajuns acolo la scurtă vreme după ce, elev de liceu fiind, începusem să ascult tot mai regulat emisiunile Departamentului Românesc al postului din capitala Bavariei.

Programul politic, una dintre emisiunile-fanion ale Radioului, era prezentat pe vremea aceea de Ion Măgureanu, pe numele lui adevărat Ion Popa. E vorba despre acel Popicu la care face referire marele şi regretatul regizor Vlad Mugur în cartea Floricăi Ichim La vorbă cu Vlad Mugur. Acel Popicu ce l-a introdus pe post pe regizorul ce alessese această modalitate de a-şi anunţa, sub impactul emoţional devastator al Tezelor din iulie 1971, decizia nu doar de a  demisiona din postul de director al Teatrului Naţional din Cluj, ci şi pe aceea de a părăsi România.

Ion Popa, odinioară secretar general de redacţie la Curentul, era, aşa după cum povesteşte Ioana Măgură Bernard în cartea ei Directorul postului de radio (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2007), o fire din calea afară de sfătoasă. Intro­-urile sale la subiectele fierbinţi ale actualităţii politice internaţionale erau destul de lungi (rămâneau lungi, chiar dacă erau scurtate în urma unor negocieri furtunoase cu Noel Bernard, directorul Departamentului) şi extrem de calde. Popicu li se adresa ascultătorilor cu formula Doamnelor şi domnilor, iubiţi ascultători, dragi prieteni.

Când Ion Popa a ajuns la vârsta pensionării- cred că asta se întâmpla prin anul 1978-  prezentarea Programului politic a intrat într-o perioadă de inter-regn. Au fost la conducerea lui Romilo Lemonidis, cunoscut ascultătorilor sub numele de Victor Cernescu, un excelent specialist în probleme de politică externă, şi Cornel Ianatoş, care utiliza pseudonimul Radu Vrancea, transferat, pentru scurtă vreme, de la Radiomagazin.

Mai apoi la microfon şi-a făcut apariţia Mihai Şoimu. O prezenţă radiofonică remarcabilă, de efect, sobră, o dicţie impecabilă, o anume solemnitate, o rigoare seacă, oricum în contrast cu sfătoşenia lui Ion Popa, formula de deschidere Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, bine v-am găsit la Programul politic!, dar îndeosebi salutul de final S-auzim numai de bine! îl recomandau pe noul editor-prezentator. Salutul lui de sfârşit de emisiune a fost repede adoptat de întreaga ţară.S-auzim numai de bine devenise un simbol de netăgăduit al complicităţii celor ce ascultau Radio Europa liberă şi care sperau că într-o zi va cădea comunismul. Îmi amintesc că la vizionarea ideologică obligatorie de dinaintea premierei spectacolului cu piesa Dormind pe un şarpe de D. R. Popescu, montată la Oradea de regizorul Sergiu Savin, Ana Săndulescu, secretara cu propaganda a Comitetului judeţean de partid Bihor, a luat foc când a auzit rostită pe scenă respectiva formulă şi a cerut în chip expres ca ea să fie suprimată, în pofida faptului că ştia foarte bine că e vorba despre un vechi salut românesc. Teama de Europa liberă, frica de consecinţe, erau prea mari aşa că replica a dispărut.

La puţină vreme, Mihai Şoimu şi-a dezvăluit la microfon adevărata identitate. Aşa am aflat că se numeşte, de fapt, Mircea Carp, că înainte de a veni la Europa liberă a lucrat ani în şir la Vocea Americii şi a relatat sub pseudonimul Dan Mircescu mereu invocata vizită a preşedintelui Nixon în România. Mircea Carp a condus până în ianuarie 1988 Programul politic pe care l-a restructurat în bună măsură. După pensionare a rămas la microfon pentru ediţiile de week- end ale emisiunii trecută în grija extraordinarei Raluca Petrulian.

Moartea neaşteptată şi încă misterioasă a lui Vlad Georgescu în noiembrie 1988 i-a luat pe nepregătite pe americani (cum era desemnat în mod curent managementul superior al postului) aşa că aceştia au decis să îl instaleze director interimar pe Nestor Ratesh, adus de la Washington. Ratesh l-a păstrat ca director adjunct pe Nicolae Stroescu-Stânişoara, dar şi-a dorit şi rechemarea în serviciu activ a lui Mircea Carp, redevenit director asistent. În noiembrie 1989, atât Nestor Ratesh cât şi direcţia americană au căzut de acord asupra încetării interimatului. Director a devenit Nicolae Stroescu-Stânişoară, Mircea Carp a rămas director adjunct, din formula de conducere mai făcând parte Romilo Lemonidis, în calitate de director asistent şi Liviu Tofan, şef al Serviciului de ştiri, iar din 1992 director adjunct. Domnul Carp a avut onoarea de a prezenta la 21 mai 1995 ultimul Program politic transmis de la München şi de a stinge, în mod simbolic, alături de Edelina Stoian, luminile din clădirea din Englischer Garden, acolo unde a funcţionat postul.

Mircea Carp a petrecut, aşadar, ani mulţi şi mai cu seamă ani interesanţi la Europa liberă. Tocmai de aceea m-aş fi aşteptat să le acorde în cartea lui de memorii şi documente un loc privilegiat. Mai cu seamă fiindcă ştim foarte puţin şi ştim lucruri trunchiate despre acest important post de radio. Nu e vorbă, din motive obscure, chiar cei ce au lucrat acolo 20-30 de ani, ştiu şi ei foarte puţine despre cum le era receptată munca de către serviciile secrete comuniste. Şi aceasta fiindcă, pe mai departe, arhivele fostei Direcţii de informaţii externe sunt inaccesibile. O dovedeşte chiar capitolul Mircea Carp în documentele Securităţii, alcătuit de Florica Dobre şi integrat în cartea ce prilejuieşte aceste însemnări.

Mircea Carp acordă, din păcate şi spre decepţia mea, doar vreo treizeci de pagini (cf. capitolul În Europa: De la microfonul Vocii Americii la microfonul Europei libere) anilor acestora. Nu evocă persoane, nu face portrete, nu insistă asupra unor evenimente-cheie (aşa cum au fost zilele de foc ale Revoluţiei din decembrie 1989). Nu vrea să supere pe nimeni, nu doreşte să îşi reamintească propriile supărări. Relatează pe scurt, cu o amărăciune nedisimulată, cum şi mai puţin de ce nu a ajuns director plin al Serviciului românesc şi, hélas, memoria îi joacă chiar aici o mică festă.

Dacă fac abstracţie de această dezamăgire al cărei subiectivism mi-l asum, repet, integral, va trebui să recunosc că Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine! e o carte interesantă. Nu e una senzaţională, cu atât mai puţin una senzaţionalistă. E povestea unei vieţi deloc comune, nicidecum oarecare.

Povestea unui om care, din fragedă pruncie, datorită profesiei de militar de carieră a tatălui, a călătorit mult prin România, care, ajuns el însuşi ofiţer, şi-a servit ţara în împrejurările dramatice ale celui de-al Doilea Război Mondial, care, anticomunist fiind, a plecat din România nu doar spre a-şi face un rost pe alte meleaguri, ci pentru a lupta de acolo împotriva comunismului. Şi a făcut-o mai cu seamă de la microfonul Vocii Americii şi de la cel al Europei libere, iar după 1989, când a putut reveni fără restricţii în ţară, a activat în feluritele organisme democratice al căror scop declarat este acela de a păstra vie memoria anilor terorii şi de a avertiza asupra derapajelor de la standardele şi valorile democraţiei.

Mircea Carp a fost o viaţă jurnalist. Dar nu a pus niciodată în cui rigoarea specifică militarului de carieră. O regăsim ca atare în stilul cărţii recent apărută la Polirom. Nu vom găsi în Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine! exaltări inutile. Nici exerciţii de auto-admiraţie. Mircea Carp e un om care ştie să îşi recunoască greşelile. Om de onoare fiind,  şi-a cerut public scuze faţă de memoria lui Adrian Marino, un vechi şi statornic prieten, a cărui onestitate a pus-o, la un moment dat, la îndoială. Foloseşte prilejul cărţii spre a se mai scuza o dată. Să recunoaştem, onoarea costă mult în România şi se găseşte cu greu.

Găsim în Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine satisfacţia unui om care, mai presus de toate, nonagenar fiind, poate spune cu mândrie justificată că nu a trăit degeaba.

PS. Acest text a apărut pentru prima oară pe adevărul.ro la data de 13 mai 2013 ca recenzie la cartea Aici Mircea Carp, s-auzim numai de bine! apărută în anul 2013 la editura Polirom din Iaşi. Il reiau azi când dl.Carp împlineşte 93 de ani. La mulţi ani şi S-auzim numai de bine, domnule Mircea Carp!     

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite