La dispariţia marelui regizor Lucian Pintilie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Miercuri seară încă o veste proastă s-a abătut asupra României. Aceea a morţii regizorului de teatru şi film Lucian Pintilie. Extrem de important pentru creaţia lui artistică, în teatru, în film, în eseu, în memorialistică, dar nu numai.

Deşi nu a deţinut niciodată, din câte ştiu, o catedră universitară, Mariana Mihuţ, una dintre actriţele lui preferate, pe care a descoperit-o graţie unui spectacol de televiziune - cel cu Idioata - şi a convins-o să se transfere de la Teatrul „Giuleşti“ la „Bulandra“, acolo unde i-a încredinţat un rol din celebrul, miticul spectacol cu Revizorul, îl numea foarte adesea mare profesor.

Şi aceasta nu numai pentru faptul că toate spectacolele lui de teatru din România şi nu numai, ca şi filmele erau socotite adevărate evenimente de la care nici un veritabil om de cultură nu concepea să lipsească,dovadă faptul că Valentin Silvestru a reuşit să salveze în paginile României literare tocmai memoria Revizorului. Spectacol interzis prompt, sălbatic de cenzura comunistă, dar despre care au putut să scrie câteva nume de marcă precum Ana Blandiana, Matei Călinescu, Lucian Raicu. Ci şi datorită eticii sale exemplare.

Îndată după data de 30 septembrie 1972, atunci când Scânteia reproducea infamul Comunicat al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste care aducea la cunoştinţa opiniei publice decizia interzicerii capodoperei sale de la Bulandra, lui Lucian Pintilie i s-a luat dreptul de a-şi mai exercita pe veci profesia. Mai concret. Nu mai avea voie să mai monteze nicăieri, pe scena nici unui Teatru din România.

Pintilie nu a făcut nici cel mai mic gest spre a obţine bunăvoinţa autorităţilor. Nu s-a dus în audienţe, nu şi-a turnat cenuşă în cap, nu a luat parte nici la infama şedinţă de condamnare a spectacolului, nu s-a oferit să pună în scenă spectacole de serviciu. Extraordinară în acest sens mărturia regizorului însuşi din cartea Bricabrac,carte apărută la Humanitas şi reeditată în 2017 la Nemira.

I s-a dat totuşi lui Pintilie iluzia ticăloasă că nu este cu totul nedorit  de autorităţile comuniste din România atunci când i s-a înscenat gogoliana, cumplita farsă a filmului De ce trag clopotele, Mitică?. Un film pentru care a primit peliculă de proastă calitate tocmai fiindcă cei de la CC al PCR, de la CCES şi din alte foruri ale vremii ştiau că nu va ajunge niciodată pe ecrane. Au vegheat cu mare grijă la asta. Puţin le-a păsat de zbaterile, de protestele, de zecile de scrisori ale regizorului.

O auzeam din când în când în când la Europa Liberă pe Monica Lovinescu vorbind despre lupta lui Lucian Pintilie. Ea şi George Banu având grijă de la acelaşi microfon să ne informeze despre marile succese obţinute pe scene de prestigiu ale lumii de regizorul român care era bine primit oriunde, numai în ţara sa natală, nu. Jurnalul aceleiaşi Monica Lovinescu, dar şi cartea Bricabrac reprezintă, pentru documentarea subiectului, contribuţii preţioase.

 După 1990, Lucian Pintilie a revenit în ţară. Nu a pus în scenă piese de teatru. S-a dedicat în exclusivitate filmului. Citez câteva titluri: Balanţa, Prea târziu, O vară de neuitat, Niky Ardelean, colonel în rezervă, După-amiaza unui torţionar. A rămas acelaşi inflexibil, aceeaşi fiinţă cu care nu se puteau negocia probleme de morală. Numit director al Studioului Cinematografic al Ministerului Culturii, s-a încăpăţânat să producă filmul Piaţa Universităţii.

În semn de omagiu adus memoriei marelui om de artă şi exemplarei conştiinţe LUCIAN PINTILIE, reproduc în cele ce urmează recenzia consacrată cărţii Bricabrac. A apărut pentru prima oară la data de 7 august 2017 pe blogurile adevarul.ro

Un regizor care scrie din poziţia de „spectator angajat“

Refac, la două sau trei luni distanţă, extraordinara, superba experienţă a recitirii unei mari cărţi. Am revenit la vreo 14 ani de la prima întâlnire la volumul lui Lucian Pintilie ­Bricabrac- De la coşmarul real la realismul magic, reeditat cu o seamă de adăugiri care, la lectură, se dovedesc a fi de indubitabilă substanţă, de editura bucureşteană Nemira, în colecţia Yorick.

Ca şi în precedentul caz, acela al recitirii cărţii lui George Banu despre Cehov (Cehov, aproapele nostru) mă mai conving o dată - a câta oară - de adevărul zicerii ce recomandă cartea lui Matei Călinescu Rereading (A citi, reciti), şi ea cu puţină vreme în urmă reeditată la Humanitas. Am în vedere acea zicere care ne reaminteşte că a reciti nu este defel un moft şi că faptul de a reciti derivă din însuşi caracterul infinit al textului literar.

Sigur, cartea lui Lucian Pintilie nu este voit sau nu este numai literatură. Caracterul ei de bricabrac, auto-asumat încă din titlu, reafirmat doar aparent şăgalnic, în joacă- joaca aceasta este însă cum nu se poate mai înşelătoare căci, în realitate, Pintilie nu s-a jucat niciodată cu nimic, în nici un caz cu teatrul, cu cinematograful, cu propria lui existenţă- de o discuţie imaginară, de confruntare cu propriul sine îi îngăduie cărţii să fie absolut orice. „Dovadă că am trăit“, „o carte fără un proiect precis, obiecte fără nici o valoare, uzate şi demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile“, concretizare practică a „sentimentului că mă mut. Într-un alt spaţiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuinţă. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit“.

Da, e adevărat, sunt multe amintiri în carte, majoritatea dintre ele sunt de neuitat, fiindcă reprezintă documente de creaţie, de existenţă şi, mai ales, de rezistenţă. Bricabracul  acesta al lui Lucian Pintilie, care este şi literatură (nu pot să nu trimit la extraordinarele, delicatele pagini dedicate memoriei lui Clody Bertola, pagini care prin tandreţea, prin fragilitatea lor se situează, doar aparent, la antipozi cu restul cărţii), este şi carte de amintiri, carte care recapitulează, graţie memoriei proprii, dar şi recursului la documente - extrase din presă, cronici, interviuri, polemici, dialoguri cu alţii sau cu sine însuşi, Bricabracul acesta, zic, poate fi orice. Numai carte de memorii, nu. Cu precizarea că pentru mine una este amintirea, altceva înseamnă memoria, cu totul alta memoriile.

Bricabracul acesta al lui Lucian Pintilie este o extrem de impresionantă carte despre actualitatea teatrului şi a filmului, despre credinţa şi autenticitatea cu care se cuvin slujite aceste arte (trimit aici cu promptitudine la dialogul dintre Lucian Pintilie şi Ştefan Augustin Doinaş, dialog în care Poetul mimează ca nimeni altul poziţia neştiutorului).

În varianta lui de la Nemira, Bricabracul lui Pintilie a devenit încă şi mai consistent. Graţie, fireşte, intervenţiilor autorului, dar şi datorită excelentei prefeţe semnată de George Banu. Unul dintre cei mai fini comentatori ai creaţiei în domeniul teatrului a lui Lucian Pintilie. George Banu şi Lucian Pintilie au fost, sunt prieteni. Prieteni, prieteni de o viaţă, predestinaţi să fie astfel poate şi prin adoraţia comună a celor doi pentru literatura dramatică a lui Cehov.

Graţie prefeţei lui George Banu, îndeosebi părţii intitulate Calea rusă, a analizelor criticului la Livada de vişini (versiunea de la Bucureşti, aceea de la Paris şi cea de la Washington), la Pescăruşul, însă, îndeosebi, datorită paginilor dedicate de Lucian Pintilie însuşi spectacolelor cu Pescăruşul şi cu Livada de vişini, Bricabracul acesta mi se pare a fi şi o excepţională carte despre marea dramaturgie cehoviană şi valorizărilor ei scenice.

Mi se pare absolut justificată decizia lui Lucian Pintilie  de a-şi fi deschis cartea nu cu amintirea spectacolului D-ale carnavalului din 1966, nici cu aceea a montării Livezii cu vişini în 1967, amândouă edificate scenic la „Bulandra“. Ci cu Revizorul, cu întâmplările acelea incredibile din toamna anului 1972. Întâmplări la capătul cărora Pintilie a primit interdicţia de a mai monta vreodată pe o scenă din România, Liviu Ciulei a fost înlăturat din postul de director, Teatrul „Bulandra“ însuşi era ameninţat cu desfiinţarea. Decizia desfiinţări nu a fost pusă în practică niciodată, însă tot niciodată, din 1972 şi, din păcate, până astăzi, nimic nu a mai fost la fel la marele Teatru de Artă al ţării.

După interzicerea Revizorului a început exilul lui Lucian  Pintilie  (marele artist a devenit un exilat royal, cum el însuşi zice), a început cariera internaţională, şi în teatru, şi în film, a regizorului. Începutul acesta are la bază refuzul negocierii şi al compromisului din timpul zilelor de foc de după scoaterea de pe afiş, prin decizie făcută publică, a marelui spectacol după piesa lui Gogol. Poate că şi până atunci Lucian Pintilie a fost un sauvage, aşa cum îi numea cu dragoste Eugène Ionesco. Şi a fost astfel dincolo de micile greşeli, de faptele mai umbrite de viaţă, cu sinceritate evocate în carte, aşa cum au fost montarea unor piese convenabile vremii şi autorităţilor ori traumatizanta experienţă cu Securitatea. După acel refuz al negocierii, artistul Lucian Pintilie s-a exersat ca „intelectual critic“, ca „spectator angajat“, cum ar fi spus Raymond Aron.

Poate că Lucian Pintilie nu a fost un disident pe faţă. Deşi scrisorile adresate de întreaga echipă a filmului De ce trag clopotele, Mitică? celor numiţi în acea vreme „responsabili cu munca ideologică“ ori scrisoarea trimisă lui Ilie Rădulescu, pe vremea când acesta era secretar cu propaganda al C.C, al PCR, text multiplicat de autorul ei în 50 de exemplare, sunt pure şi de necontestat acte de disidenţă. Cert este că, refuzând orice cădere la înţelegere cu reprezentanţii puterii comuniste, Lucian Pintilie şi-a acordat sie însuşi dreptul la o traiectorie existenţială şi morală unică. Evaluările sale privind esenţa dictaturii comuniste, referitoare la marea păcăleală reprezentate de felul în care Nicolae Ceauşescu s-a comportat în zilele de foc ale stârpirii florilor Primăverii de la Praga, intervenţiile marelui regizor la dezbaterea de la Paris prilejuită de premiera filmului Prea târziu (dezbatere la care au participat mari istorici ai comunismului, precum Alain Besançon şi Catherine Durandin sau gânditori de talia lui Alain Finkielkraut spun multe. Confirmând şi astfel extraordinara actualitate a cărţii şi a operei lui Lucian Pintilie. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite