Faptul că fosta şefă a DNA a refuzat oferta USR de a intra imediat în politică şi de a candida la prezidenţiale ar putea fi o simplă preferinţă personală care nu merită comentată. În planul vieţii publice a fost însă un lucru bun, căci dacă Laura Codruţa Kövesi s-ar fi înscris într-un partid, politizarea anticorupţiei ar fi ajuns la paroxism. Liderul USR, Dan Barna, a înţeles şi el acest lucru, căci şi-a retras invitaţia cu o precizare: „Dacian Cioloş chiar are dreptate când spune că magistraţii trebuie sa se ocupe de justiţie şi societatea şi oamenii să se implice în clasa politică“.

Dar dacă fosta procuroare şefă ar fi acceptat? USR nu a făcut, de fapt, decât să-şi deconspire propria gândire politică care aşază DNA-ul în centrul ei, fapt care înseamnă că şi până acum militanţii acestei grupări au văzut în anchetele procurorilor o formă de politică.

Potrivit unei doctrine ieşite din uz, războiul ar fi continuarea politicii cu alte mijloace, or, după exact acelaşi model, există grupări în România care văd în „lupta anticorupţie“ o continuare legitimă a politicii. Nu întâmplător unii „au votat DNA“, o exprimare la prima vedere figurată, dar care a fost luată, după toate aparenţele, în toate sensurile. Manifestanţii care scandau „DNA să vină să vă ia“ făceau la rându-le acelaşi tip de politică, care a fost la un pas de a transforma sensul figurat într-unul propriu. Destui ziariştii scriau, la rândul lor, că DNA va reuşi să ducă la bun sfârşit ceea ce nu e capabilă să facă opoziţia parlamentară.

Prin urmare nu se mai poate ascunde că pe un versant al politicii româneşti DNA a fost şi continuă să fie perceput ca un instrument de rezolvare a raporturilor de putere. În această lumină nu este de mirare că în sinea lor (transparentă de altfel) militanţii din această categorie nu au cum să admită independenţa reală a procurorului, în care identifică de fapt (în mod legitim sau nelegitim, după caz) un cripto-simpatizant.

În recomandările Comisiei de la Veneţia, care a ajuns să fie invocată foarte des în România, se arată că garanţiile legale care se acordă procurorului trebuie să fie dublate de încrederea societăţii. E un fel de a spune că degeaba te declari independent dacă lumea nu are încredere în onestitatea intenţiilor tale. Or, atunci când o parte însemnată a corpului politic sugerează că procurorii anticorupţie îi sunt aliaţi, este firesc ca cealaltă parte să devină suspicioasă. Exact  aşa se va fi întâmplat şi cu DNA care, exaltat peste măsură de unii, a ajuns să fie suspect în ochii celorlalţi. Desigur, există şi numeroase fapte precise care atestă abuzuri şi încălcări procedurale în cursul anchetelor DNA (şi pe care preşedintele Iohannis le-a admis numai cu jumătate de gură), dar privind lucrurile în mare, percepţia politizării parchetelor este corelată strâns cu apologia lor.

Reiese, logic, că parchetele anticorupţie vor fi percepute ca fiind cu adevărat neutre din punct de vedere politic, atunci când vor înceta nu atacurile, ci apologia la adresa lor. Sunt cu siguranţă destui oameni de bună credinţă care, elogiind DNA, îşi afirmă pur şi simplu exigenţele de natură etică, dar e vorba acum de aceia care îşi pun speranţele partizane în anchetele DNA, acelea care le-ar rezolva mai uşor ecuaţia politică.

Revenind, dacă fosta şefă a DNA ar fi acceptat, fără nicio tranziţie, oferta USR de a candida la prezidenţiale, ar fi fost o lovitură fatală pentru ceea ce se numeşte în România „lupta anticorupţie“, căci ea nu ar mai fi reuşit niciodată să se spele de bănuiala politizării ei. Dacă un procuror, dat afară pentru că ar fi făcut anchete partizane, se înscrie a doua zi într-un partid e ca şi cum ar confirma el însuşi că a fost animat de motivaţii politice.

Ce va fi cu parchetele vom vedea, dar dacă lumea va continua, pe o scară atât de largă, să vadă în anchetele judiciare o continuare a politicii cu alte mijloace, procurorii nu vor fi niciodată percepuţi ca actori neutri.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle