"Irakul acesta pare, uneori, doar o plajă pe Siret ceva mai mare"

Muncitorii români din bazele militare americane aduc în fosta Mesopotamie obiceiurile de acasă În baza militară de la Al Taqaddum, o nuanţă devine repede vizibilă în curtea

Muncitorii români din bazele militare americane aduc în fosta Mesopotamie obiceiurile de acasă

În baza militară de la Al Taqaddum, o nuanţă devine repede vizibilă în curtea contractorului multinaţional de salubrizare Toifor: trufaşi, muncitorii turci şi maghiari de aici au arborat, la scurt timp după sosire, drapelele statelor lor, în timp ce românii lui Corin Teodoroiu, de exemplu, nu au avut ridicate decât adrenalina şi, rareori, pofta de muncă. De 1 Decembrie 2006, Ziua Naţională, românii au bârfit, au mâncat, au căscat, iar paznicul Răzvan Sarar a recitat solemn o poezie: "Şi când luna cade bleagă, ca o frunză în fântână, eu mă duc la primărie, cu un cucuruz în mână; Fraţilor din lumea întreagă, vă recuz şi vă acuz, dacă nu veniţi cu mine, la cules de cucuruz…"

Mulţi dintre românii veniţi să muncească în baza militară Al Taqaddum provin din zone sărace ale Moldovei, alungaţi de neajunsuri sau de promisiunile deşarte ale politicienilor, cu o brumă de engleză şi cu o limbă română descinsă din Evul Mediu, prin simplitatea, agresivitatea sau venalitatea sa. Sosirea în Irak, pe teatrul unor confruntări armate care le sunt invizibile, dar pe care le află din pozele revistei "Stars and Stripes" distribuită săptămânal de infanteriştii marini, le-a amplificat unele temeri pe care încearcă totuşi să le reprime. "Mama nici nu ştie că sunt în Irak", mărturisesc unii dintre ei. "Le-am zis tutulor că plec în Italia!". Unii îşi regăsesc obiceiuri de acasă, cum este Pavel Teodorescu, care a găsit la groapa de gunoi două scaune soldăţeşti şi le-a întins în faţa barăcii proprii, aşa cum ar fi întins nişte şezlonguri pe o uliţă din Oneştiul natal.

Ce mai cer românii: duşuri separate de indieni

În România, pe şantiere, mulţi dintre aceşti oameni se spălau la sticla de apă. Acestea erau condiţiile oferite de clasa patronală de acolo. La Al Taqaddum, în mijlocul deşertului, au duşuri cu apă caldă. Şi pentru că tichia de mărgăritar se poartă prin România, iar pretenţiile au crescut brusc, la o şedinţă de bilanţ, unii dintre români au cerut vehement duşuri separate de muncitorii indieni, fără o motivaţie coerentă. Numai când conducerea americană le-a replicat că ar fi "împotriva legii", iar Codrin Teodoroiu i-a atenţionat că această cerere ar putea fi interpretată ca "manifestare de rasism", cei mai gălăgioşi s-au potolit. Aflaseră un cuvânt nou.

Să goliţi repede!

Teodoroiu este un om activ. Gurile rele spun că într-o noapte, pentru că fluxul de îmbuteliere era defect, inginerul de la Iaşi a dispus ca oamenii să iasă în afara fabricii şi să golească în nisip apa dintr-o şarjă de sticle respinsă la analizele de laborator. În Irak, temperatura nopţilor scade cu uşurinţă sub 0 grade Celsius. Oamenii au golit sticle de plastic pline cu apă, rememorând cu duioşie vremurile când goleau sticle în România. Cu bere.

"Aici e Irak, nu-i România!"

Mămăliga putea să izbucnească şi la şedinţa de vaccinare împotriva bolilor tropicale, organizată de americani. Injectarea, cinci ace pentru fiecare muncitor, s-a făcut sub organizarea asistentului medical Ion Barariu, din Brăila, fost mercenar cu seringa în Dubai. Pentru că acele nu au fost sigilate, aşa cum prevede cea mai elementară normă medicală din lume, au fost voci care s-au declarat nemulţumite şi au cerut amânarea vaccinului. "Acele au fost sterile şi puse la frigider noaptea trecută. De ce cereţi voi să vă desigilez acele în faţa voastră? Aici e Irak, nu e România!", a vituperat Barariu. Numai peste două-trei luni, românii din Taqaddum vor putea afla cu certitudine dacă imprudenta operaţiune medicală nu i-a pricopsit cumva cu alte probleme medicale. Din păcate, nu vor avea posibilitatea să afle decât după întoarcerea acasă. Prin contract, asistenţa medicală se limitează la tratamente uşoare, acordate de acelaşi asistent medical. În baza militară, accesul la alţi medici este blocat de sistemul de asigurări de sănătate.

Irak - o plajă pe Siret, dar ceva mai mare

Se lasă noaptea peste baza militară de la Taqaddum. Muncitorii români s-au întors de la masă şi se îndreaptă către barăci. Unul dintre ei şi-a uitat permisul "badge" la dormitor şi a rămas flămând. Paznicii de la o firmă de pază din Uganda nu i-au permis accesul în sala de mese. "Mi s-a întâmplat şi mie asta şi a venit o femeie-soldat din Uganda, mi-a adus la gard o cutie de lapte praf şi nişte fulgi", îl liniştesc eu. Speranţa nu este pierdută!

Târziu, foarte târziu, mulţi dintre noi am realizat ce era schimbat la Al Taqaddum. Lipseau păsările pe oglinda cerului. "Îs speriate, mă, de elicopterele de luptă", spune Neacşu, privind o rachetă de semnalizare care tocmai a înflorit deasupra bazei.

Neacşu a cumpărat un ceas electronic uriaş şi se străduieşte acum să îl fixeze la mână. A luat de undeva şi o pălărie soldăţească uriaşă, în culori de camuflaj. Tot ce cumpără Neacşu, dar şi unii colegi ai săi, este uriaş. Noaptea se aud uneori explozii şi răpăit de mitralieră, dar Teodoroiu le spune celorlalţi că se distruge muniţie într-un loc special amenajat. Neacşu şi ceilalţi dorm. Mâine îi aşteaptă, din nou, acelaşi Taqaddum şi fabrica sa de apă. "La urma urmei, şi Irakul acesta pare, uneori, doar o plajă pe Siret ceva mai mare", zice nea Pavel în loc de noapte bună!