Ion Iliescu – ani de viaţă şi ani de activitate revoluţionară

Săptămâna viitoare, joi, pe 3 martie 2016, dl Ion Iliescu va împlini venerabila vârstă de 86 de ani. Dacă în privinţa numărului anilor de viaţă nici noi, nici dl Iliescu însuşi nu avem niciun fel de dubiu, ne e tuturor infinit mai greu de apreciat câţi ani de activitate revoluţionară are la activ fostul preşedinte al României.

Ştim foarte bine că dl. Iliescu s-a născut într-o familie săracă şi a avut un tată cu vederi de stânga. Care a fost membru în ilegalitate al fantomaticului, incertului şi antinaţionalului Partid Comunist din România. Mai ştim, de asemenea, că tânărul Ion Iliescu a făcut îndelungate studii universitare la Moscova, o realitate consacrată de folclorul politic al anilor ’90 prin celebra zicătoare „Cine-a stat cinci ani la ruşi nu poate gândi ca Bush”.

În fapt, dl Ion Iliescu nu a putut gândi niciodată nici măcar precum Mihail Sergheevici Gorbaciov, ultimul secretar general al PCUS, cu care acelaşi folclor spunea că ar fi fost coleg de studenţie, ba chiar mai mult decât atât, fostul lider sovietic deţinând în acea vreme funcţia de lider al Komsomolului pe Universitate. Un detaliu pe care atât Ion Iliescu, cât şi Mihail Gorbaciov l-au negat permanent.

Se prea poate ca, măcar în această privinţă, dl Ion Iliescu să nu fi încercat să-i mintă pe români. Fiindcă altminteri nu prea ar fi de înţeles de ce, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, imediat după ce a început să se comporte, asemenea unui lider instalat al pretinsei noi Românii, fără ca voinţa populară să-i fi cerut acest lucru, dl Iliescu a telefonat la Moscova spre a-l informa pe Gorbaciov „cine suntem şi ce vrem”. iar mai apoi, câteva zile mai târziu, spre a cere ajutor militar sovietic în lupta cu pretinşii terorişti.

La sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut, Ion Iliescu devine secretar al tineretului comunist universitar din România având (ne)şansa (totul depinzând de momentul în care acelaşi Ion Iliescu şi-a scris autobiografia) de a lucra sub îndrumarea directă al lui Nicolae Ceauşescu. Cel mai tânăr membru al Biroului Politic al PMR nu l-a uitat pe încă şi mai tânărul său subordonat. Aşa că, îndată după martie 1965 şi după Congresul al IX lea ce l-a validat în funcţia de secretar general al rebotezatului PMR în PCR, Nicolae Ceauşescu i-a încredinţat lui Ion Iliescu dregătorii tot mai importante. Ministru pentru Problemele Tineretului şi secretar cu probleme de propaganda al PCR. Celebra vizită din iunie 1971 nu doar în China, ci şi în Mongolia şi Vietnamul zise populare, fascinaţia Revoluţiei culturale asiatice şi a modelului maoist care nu au fost tocmai pe placul lui Ion Iliescu, acuzat de marele şef de „atitudini intelectualiste”, îi vor şubrezi acestuia din urmă poziţia în ierarhia PCR, fără a-l scoate niciodată din ea şi din rândul cadrelor de nădejde ale comuniştilor. Secretar cu probleme de propagandă în Timiş, prim-secretar la Iaşi ,,trimis“, cum el însuşi spunea, „la meserie”, dar nu, nu ca simplu inginer, ci fie preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, fie director al Editurii Tehnice, Ion Iliescu a rămas mereu om de partid. Chiar dacă folclorul pe care deja l-am mai invocat în două rânduri în spaţiul editorialului de azi vedea în el Omul.  Cel ce ar putea fi succesorul lui Ceauşescu, în cazul în care formula socialismului dinastic nu va fi una victorioasă.

Firesc ar fi fost ca imediat după ora 12 a zilei de 22 decembrie 1989, atunci când Ceauşescu şi-a luat zborul de pe acoperişul Comitetului Central pentru ca, în 25 decembrie, acelaşi an, să i se ia şi viaţa, poate nu neapărat din ordinul, cât sigur, cu acordul mai tânărului subordonat de odinioară, activitatea revoluţionară a lui Ion Iliescu să se fi încheiat.

Nu a fost să fie. Vreme de şase-şapte ani, adică atât cât au durat primele sale două mandate la preşedinţie, Ion Iliescu şi complexul militaro-industrial care i-a stat pe-aproape, cu Petre Roman, Virgil Măgureanu, Vasile Ionel, Dumitru Cioflină, Nicolae Văcăroiu şi alţii asemenea acestora în componenţă, au condamnat România la o perestroikă ba întârziată, ba nereformată. Oricum anacronică, cu costuri majore şi dobânzi imense nici astăzi în totalitate achitate şi lichidate. O perestroikă din componenţa căreia nu au lipsit repetatele mineriade şi conflictele inter-etnice precum cel din martie 1990 de la Târgu Mureş. Dar ascunderea bolnavă şi interesată a adevărului despre ele. Ca şi a adevărului despre Revoluţie şi a morţilor acesteia.

În noiembrie 1996, Ion Iliescu a pierdut alegerile prezidenţiale. Unii spun că a făcut-o fiindcă aşa a vrut-o el însuşi, alţii afirmă că arhitectul eşecului ar fi fost Virgil Măgureanu. Cert e că în decembrie 1996 sau în ianuarie 1997, Ion Iliescu părea a fi cineva de domeniul trecutului. Câteva luni mai târziu, eternul om al trecutului prelua şefia PDSR pentru ca în decembrie 1997 să fim anunţaţi că va fi cercetat în dosarul Revoluţiei.

Într-un alt decembrie, cel al anului 2000, profitând de un context nefericit pentru ţară, dar în favoarea lui, să revină la Cotroceni pentru un nou mandat prezidenţial în cursul căruia principala preocupare a lui Ion Iliescu a fost aceea de a se împăca cu toată lumea. Nu şi cu istoria, nu şi cu adevărul despre Revoluţie. Un adevăr care era gata-gata să iasă la iveală, cel puţin aşa pretinde fostul general-magistrat Dan Voinea, însă ca un făcut, recâştigarea prezidenţialelor de Ion Iliescu l-a pus din nou obroc.

Aşa, sub obroc, rămânând până în zilele noastre. Iată că acum, în prejma sărbătoririi zilei sale de naştere, revoluţionarul de profesie, eternul comunist, neîmpăcatul bolşevic, stalinistul pentru eternitate, vorba lui Vladimir Tismăneanu, care este Ion Iliescu şi-a făcut singur cadoul de aniversare. Precum în „vremurile bune” când de la tribuna CPUN ori de la aceea a Administraţiei Prezidenţiale, în vizite neapărat de lucru prin ţară, la Constanţa ori la Satu Mare, vorbea prostii şi nimeni nu i-a cerut vreodată socoteală pentru tragicul adevăr ascuns din spatele unor gugumănii, Ion Iliescu i-a mai sfidat o dată pe români. Pe aceia dintre ei care cred că trebuie să ştim adevărul şi să cunoaştem vinovaţii pentru crime, fie din Revoluţie, din mineriade ori de la Târgu Mureş.

Ceea ce a spus joia trecută numitul Iliescu Ion ne-ar putea ajuta să lămurim şi enigma legată de numărul anilor săi în slujba idealurilor comuniste. Dar şi să ne îndemne să nu ne împăcăm cu necunoaşterea pe care şi-o doreşte atât octogenarul Ion Iliescu.