INTERVIU Nicolae Dabija, scriitor din Republica Moldova: „Pe vremea studenţiei mele, grafia latină era considerată fascistă“
0
Nicolae Dabija povesteşte cu har despre copilăria petrecută la ţară în primii ani de dominaţie a regimului sovietic în Moldova de peste Prut, despre legătura sa specială cu literatura română într-o perioadă de interdicţie şi excluderea de la Ziaristică, precum şi despre renaşterea de eliberare naţională de la Chişinău şi speranţa sa în reîntregirea neamului românesc.
Un mare admirator al lui Eminescu, scriitorul Nicolae Dabija şi-a dăruit viaţa creaţiei literare şi menţinerii spiritului românesc. Acuzat de activitate proromânească şi antisovietică, a fost exmatriculat de la Ziaristică spre sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, alături de alţi colegi care au devenit scriitori importanţi în stânga Prutului: Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol. Reabilitat la Filologie, a devenit redactor-şef la „Literatura şi Arta“, rămasă în istorie pentru rolul avut în mişcarea de eliberare naţională de la Chişinău pe vremea lui Gorbaciov. La trei decenii de la Revoluţia Română şi dispariţia URSS, este convins că Unirea va avea loc într-o bună zi. Despre toate astea, dar şi alte întâmplări istorice, vorbeşte într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“ la Chişinău.
„Weekend Adevărul“: Domnule Dabija, v-aţi născut în satul Codreni din raionul Cimişlia. Ce vă amintiţi din copilărie?
Nicolae Dabija: Copilăria mea a fost frumoasă pentru că am trăit-o într-un sat înconjurat de păduri. O pădure, un râu, câteva lacuri pot face oricui copilăria frumoasă.
Totuşi, politicile comuniste au afectat puternic viaţa la ţară.
Într-adevăr, ne confruntam cu foarte multe lipsuri. Un lucru aş remarca: în colhoz (n.r. - formă de muncă agricolă colectivă în URSS), oamenii îşi primeau banii o dată pe an, la sfârşit. Îmi aduc aminte că în magazinul din satul meu erau nişte cărţi - „Tartuffe“, de Molière, „Căpitan la 15 ani“, de Jules Verne - şi nimeni nu le cumpăra pentru că oamenii nu aveau bani. Eu însă mă uitam mereu cu jind la ele. Şi, într-o zi, tata mi-a spus: „La sfârşitul anului, în decembrie, când o să am bani, o să îţi dau“. Mi-a dat bani, iar eu m-am dus şi am cumpărat toate cărţile alea. Altfel, pur şi simplu, nu puteai să îţi cumperi o carte.
Aveaţi acces şi la cărţi româneşti?
Aveam cărţi româneşti. Am spus şi cu altă ocazie: m-am născut într-o bibliotecă! Pentru că am deschis ochii pe nişte cărţi. Toată casa era plină cu cărţi, pe sub masă, pe sub pat. Ce se întâmplase? Părintele arhimandrit Serafim Dabija, stareţul Mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi trimis în Siberia - a fost condamnat la 25 de ani de închisoare fiindcă, citez, „a construit o mănăstire în scopuri antisovietice“ -, a salvat biblioteca mănăstirii şi a dus-o în casa bunicilor mei, unde am văzut lumina zilei. Eu nici nu ştiam alfabetul chirilic, rusesc. Citeam după alfabetul latin. În clasa întâi am avut note de 1, de 2, pentru că confundam literele alfabetului. Ţin minte şi acum că am citit prima dată din Abecedar: „Mi-e «dop» de Lenin“, în loc de „mi-e dor de Lenin“. Învăţătorul, un transnistrean, Nicolae Coconu, mă certa mereu că nu ştiam bine literele. M-am dus la bunica şi i-am spus: „Alfabetul matale nu este bun“ - că doar ea m-a învăţat. Şi bunica mi-a răspuns: „Alfabetul vostru nu este bun, ăsta e alfabetul în care a scris Eminescu, în care a scris Alecsandri“. Era o femeie cultă, deşi avea doar patru clase româneşti în perioada interbelică. Bunicul meu, la fel, păstra după icoană o carte mică de Eminescu. Ne îmbrăca în haine de duminică, cobora cartea de după icoană şi ne citea versuri. Eu credeam de fiecare dată că el ne citeşte rugăciuni: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!“. Mult timp am crezut că aceste poezii sunt rugăciuni, nu versuri de Eminescu.
„Părinte, lăsaţi-mi biblioteca“
Cum de nu v-au confiscat cărţile?
Citeam într-un ziar românesc că cineva arestat prin Munţii Făgăraşului şi-a ars toată biblioteca, şi-a ars manuscrisele. Imaginaţi-vă ce risc aveau basarabenii care păstrau aceste cărţi! Totuşi, sovieticii nu se prea vârau în bibliotecile particulare. Dar să vă spun de biblioteca din sat. În 1940, biblioteca din satul nostru avea cărţi româneşti. Când au venit ruşii, bibliotecarul le-a suit în pod. După ce au plecat, a coborât cărţile româneşti şi le-a urcat pe cele ruseşti. În 1944 din nou, a coborât cărţile ruseşti, le-a urcat pe cele româneşti şi a pus lacătul. Abia peste vreo şase ani s-a aflat de acea bibliotecă. Eu eram copil atunci, iar tatăl meu, cum se întâmpla într-un sat mic, avea mai multe posturi, inclusiv pe cel de bibliotecar. Au venit doi tipi de la centrul raional, au coborât cărţile din pod şi le-au dat foc în public. Mă uitam la acel rug şi am salvat o carte, un volum din „Istoria românilor“, de Nicolae Iorga. Mereu când iau în mână acea carte, că o am şi acum, am impresia că e cuprinsă de flăcări. Bibliotecarul, un băiat pe atunci, Nicolae Noviţchi, s-a refugiat la Craiova. După ʼ90, a văzut în „Literatura şi Arta“ că am vorbit despre întâmplarea asta. A venit şi mi-a spus: „Eu sunt bibliotecarul“. Nu îi mai spunea Noviţchi. Îi spunea Nicolae Norişor din Craiova. O chestie extraordinară! Şi eu îl întreb: „Dar cheia unde-i?“. Şi el: „E încă la mine“. Şi i-am povestit cum au fost arse cărţile. După 1944-1945, au fost arse toate cărţile cu grafie latină din toată Basarabia, inclusiv cărţile despre Stalin. Ruguri de cărţi s-au înălţat în fiecare sat. Asta a fost drama Basarabiei, faptul că nu a avut continuitate.
În acest context, cărţile aproape că au devenit o moştenire.
Când s-a întors din Siberia, părintele Serafim a recuperat biblioteca din casa bunicilor mei. Şi când a murit, prin anii ’80, a vrut să îmi lase o casă, dar eu aveam una. I-am zis: „Părinte, lăsaţi-mi biblioteca“. Şi el mi-a lăsat biblioteca. Consider acea bibliotecă averea mea. Am manuscrise din secolele XVII, XVIII. În felul acesta m-am făcut şi colecţionar de carte veche. Copiilor le poţi lăsa nişte case, le poţi lăsa, ştiu eu, nişte averi, dar dacă le laşi o carte... Eu cred că asta e adevărata avere.
Nicolae Dabija (primul din stânga) si Grigore Vieru la un evenimente dedicat lui Eminescu FOTO oldcimislia.com
Antisovieticii
În 1966, aţi intrat la Ziaristică, dar aţi fost exmatriculat trei ani mai târziu pentru activitate proromânească şi antisovietică. Cum s-a ajuns la această situaţie?
Am venit la Chişinău cu o valiză de cărţi, inclusiv din biblioteca care mai era pe atunci la bunica. Am venit cu Eminescu, cu Constantin Stere, scriitor interzis, cu cărţile de istorie ale lui Nicolae Iorga. Din Eminescu ni se predau doar câteva poezii acceptate, „Somnoroase păsărele“, „Revedere“ şi alte câteva. În rest, şi Eminescu era interzis. Având 18-19 ani, eram cuprinşi de o frondă, aşa, adolescentină şi începeam să recităm poezii de Eminescu: „Auzi departe strigă slavii/ Şi asupriţii către noi,/ E glasul blândei Basarabii,/ Ajunsă-n ziua de apoi“. Şi profesorul: „Nu, nu, Eminescu nu a scris poeziile astea! Uitaţi-vă în cartea editată la Chişinău, nu există aşa poezie“. Mi s-au atribuit mie acele poezii, pentru că scriam poezii. Aveam gândirea liberă, vorbeam despre faptul că aparţinem neamului românesc, că suntem români. Dintr-o frondă, eu şi prietenii mei făceam conspectele în grafia latină. Pe vremea studenţiei mele, grafia latină era considerată fascistă. Dacă o foloseai, erai adept al fascismului. Purtam discuţii, organizam cercuri, cenacluri, eram liberi, nici nu ştiam de securitatea sovietică. În anul trei, am fost dat afară, împreună cu Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol. A fost lichidată toată secţia de Ziaristică, pentru că eram toţi naţionalişti. Rector era unul Medvedev.
Peste un an aţi fost reabilitat, cumva. Cum a decurs acest proces?
Aveam prieteni la Uniunea Scriitorilor. Doi dintre prietenii noştri buni erau Petru Zadnipru, secretar la Uniunea Scriitorilor, şi Pavel Boţu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. O soră de-a lui Pavel Boţu era căsătorită în satul meu natal. Erau prieteni cu părinţii mei şi se simţeau şi ei afectaţi. Şi atunci i-au scris lui Brejnev că rectorul Medvedev persecută tinerii scriitori. Rectorul a fost mutat de la Chişinău la Kuibîşev, astăzi Samara, în Rusia, şi înlocuit cu Lazarev. Lazarev a trimis pe cineva în satul meu şi m-a anunţat că am fost reabilitat într-un fel. Mi-a zis: „Ziaristica este un sector ideologic, vei fi student la Litere“. Îmi era totuna.
„Cu toate astea, am supravieţuit“
Mare parte din viaţa dumneavoastră se suprapune cu activitatea la revista „Literatura şi Arta“. Povestiţi-mi un moment special de la începutul carierei.
În 1977, împreună cu nişte colegi de la „Literatura şi Arta“, Nina Josu, Ion Anton, Leonida Lari, am făcut cenaclul Dialog. Am fost preşedintele cenaclului. Ce însemna cenaclul Dialog? Era organizat după modelul Flacăra, al lui Adrian Păunescu. În fiecare joi, tinerii de creaţie - scriitori, dramaturgi, interpreţi, actori - se întruneau la Uniunea Scriitorilor. Era unicul loc din Chişinău unde se vorbea româneşte, unde tinerii se simţeau bine. Invitam scriitori de diferite vârste la întâlnirile noastre. Era omagiat obligatoriu Eminescu, la 15 ianuarie şi la 15 iunie. Mai erau omagiaţi Alexie Mateevici şi Vasile Alecsandri. Sălile erau arhipline. Sigur că au fost nişte file deosebite, pentru că, nu ştiu dacă se ştie în România, dar în Basarabia cântecele româneşti erau interzise. Când nişte interpreţi de muzică folk au preluat din cenaclul Flacăra „Und’ te duci tu, mielule?“ sau „La moartea lui Ştefan Vodă“, Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei s-a întrunit imediat. Ne-au ameninţat cu arestul dacă mai cântam cântece româneşti. Vă daţi seama că momentele erau destul de tensionate. Cu toate astea, am supravieţuit.
Cum de aţi rezistat?
Să vă spun o deosebire: e mult mai greu să fii român în Bucovina decât în Basarabia. Românii din Bucovina sunt mai puţini decât noi. La noi exista o solidarizare, o solidarizare de vârstă mai degrabă. Atunci când cineva dintre noi era atacat, toată generaţia sărea imediat să-l apere. Am avut mai multe probleme cu Comitetul Central. Nu ştiu dacă s-a mai întâmplat undeva. În doi ani, „Literatura şi Arta“, o revistă literară, a fost discutată de zece ori la Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova. Fiecare articol era citit cu lupa. Norocul nostru, sau al meu, a fost că intrasem într-un fel în restructurare. În 1989, la primele alegeri libere iniţiate de Gorbaciov, am fost ales deputat în Parlamentul Uniunii Sovietice alături de Grigore Vieru, Leonida Lari, Mihai Cimpoi şi Ion Hadârcă. Eram mulţi scriitori. Ce însemna acest lucru? În primul rând, imunitate. Eu nu sunt prea curajos, ca să spun aşa, dar pentru că am avut această imunitate, am putut să fac primul număr cu grafie latină în afara legii. Eu ştiam că puteam fi pedepsit de Comitetul Central de aici doar cu permisiunea lui Gorbaciov, pentru că eram deputat în Parlamentul Uniunii. Şi mai ştiam că nu o să ceară niciodată acest lucru.
După 1944-1945, au fost arse toate cărţile cu grafie latină din toată Basarabia, inclusiv cărţile despre Stalin. Ruguri de cărţi s-au înălţat în fiecare sat. Asta a fost drama Basarabiei, faptul că nu a avut continuitate
Care este povestea primei ediţii „Literatura şi Arta“ în alfabetul latin?
Am apărut ilegal, cu aproape trei luni mai devreme de trecerea la alfabetul latin. Pe atunci nu exista în Chişinău o maşină de scris în alfabetul latin. Doar la Ştiinţa, o tipografie a Academiei de Ştiinţe. Erau două fete acolo care, după miezul nopţii, pentru două cutii de bomboane, ne-au făcut tot ziarul. Am lucrat la el câteva zile în clandestinitate, în mare secret. Am pregătit ziarul şi m-am dus cu hârtia de calc, că atunci se făcea pe hârtie de calc, la tipografia Comitetului Central. Director adjunct era Boris Mihalachi. El, încântat: „Hăăă, extraordinar, îl fac numaidecât!“. Dar era cenzură. Îmi trebuia un fleac: acceptul cenzurii. Cenzura nu ar fi pus niciodată semnătura pe un ziar cu grafie latină. Şi atunci a apărut, zic eu, o idee genială, la el în cabinet. Am făcut un exemplar cu grafie chirilică pentru cenzură. Am avut acceptul cenzurii pe acel exemplar, iar cu celălalt ne-am dus şi am făcut mai mult de 260.000. La 15 iunie 1989, pentru prima dată am văzut la Chişinău rânduri de sute de metri la chioşcuri. Toţi cumpărau câte zece exemplare, câte 20. Dăruiau prietenilor. A fost o sărbătoare extraordinară. Am făcut mai întâi 186.000 de exemplare, după care altele vreo 80.000 la solicitările chioşcurilor. În cartea lui de memorii, Mircea Snegur povesteşte că a doua zi a fost convocat de urgenţă la Biroul Comitetului Central, deşi era vineri. Biroul se întrunea de obicei marţea. Şi, povesteşte Snegur: „Fiecare aveam în mapă câte un ziar «Literatura şi Arta». Ne-am uitat unul la altul, am răsfoit ziarul, l-am citit în tăcere, nu am ştiut cum să-l pedepsim pe Nicolae Dabija şi ne-am împrăştiat“. Comitetul Central a făcut presiuni, procurorul general Nicolae Demidenco mi-a deschis dosar penal, dar s-a clasat după ce am trecut la alfabetul latin.
Şi apoi, ce a urmat? Cum au ieşit numerele următoare?
Pentru numărul următor nu am mai avut acces la tipografie. Am impresia de multe ori că cineva ne-a dezlocuit poporul. Mii de oameni veneau la Comitetul Central şi cereau „Literatura şi Arta“ cu grafie latină, grafie latină, grafie latină. „Ăştia o să ne scoată din Comitetul Central“, spuneau ei. Aşa au apărut celelalte numere, după încă unul cu grafie chirilică. Nu mai găseam fetele. Dar să vă spun cum am făcut rost de grafie latină, că noi nu aveam. M-am dus la Bucureşti cu Grigore Vieru şi am căutat o maşină de scris cu grafie latină. Ca să cumperi o maşină cu grafie latină de la Bucureşti trebuia să ai acceptul Miliţiei. Am obţinut acceptul prin Dumitru Radu Popescu, care era membru al Comitetului Central. Dar ce-a făcut Miliţia? Ne-am dus la magazinul unde am găsit maşina, dar era închis. Miliţia spune: „Am închis special magazinul ca Dabija şi Vieru să nu poată procura maşina cu grafie latină“. Trenul pleca. Ce a făcut părintele Vasile Ţepordei? A tăiat literele în latină de la maşina lui de scris, le-a pus într-o batistă şi mi le-a dat. Am venit la Chişinău şi le-am sudat. Ion Fiodorov, un băiat sudor, a pus litere latine în locul celor chirilice. Aşa am făcut următorul număr, cu aventuri întregi.
„Transmiteţi-i salutări lui Nicolae Dabija“
Ce fel de relaţii aţi avut cu Mihail Gorbaciov în perioada în care eraţi în Parlamentul Uniunii Sovietice?
Eram în relaţii foarte bune cu Gorbaciov, făceam parte din aceeaşi comisie, pentru Drepturile Omului. În cartea lui de memorii, Gorbaciov scrie în două pagini despre mine şi scrie foarte frumos. Spune că am adus o contribuţie deosebită la democratizarea societăţii sovietice. La împlinirea a 20 de ani de la Revoluţia Română, Emil Constantinescu a făcut o conferinţă la Bucureşti şi l-a invitat pe Gorbaciov. Nu a putut să vină atunci, dar a venit peste o lună la Bucureşti şi, între altele, a spus: „Transmiteţi-i salutări lui Nicolae Dabija“. Mai ţinea minte numele meu. Pentru că eram tânăr pe atunci. Eram deputat la 39 de ani şi un fel de „copil teribil“.
Cum apreciaţi efectele pe care le-au avut deciziile lui Gorbaciov în căderea regimurilor comuniste?
Noi am început mişcarea de renaştere naţională cu numele lui Gorbaciov. Portretul lui era prezent chiar de la primele mitinguri. Faptul că s-au deschis bisericile, că lumea a devenit alta - acestea sunt meritele lui. Cred că Gorbaciov are mari merite în democratizarea societăţii, în prăbuşirea lagărului mondial al socialismului, în destrămarea Uniunii Sovietice, în dispariţia dictaturii. Să vă dau un exemplu: am făcut parte din aceeaşi comisie cu Gorbaciov şi el avea o simpatie pentru mine, mă aşeza în permanenţă lângă el. Îmi spunea: „Kolea, idi siuda“ (trad. - „Nicolae, vino încoace“). Mă aşezam lângă el şi discutam. Eu, tânăr fiind, o tot făceam pe copilul teribil şi îi vorbeam, între altele, despre noi, românii moldoveni. La care el, foarte calm, mă întreabă: „Kolea, dar de unde sunteţi voi români?“. Şi îi explicam: „Republica Moldova este o bucată de Românie ruptă în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, pe care noi l-a condamnat cu o zi înainte“. La care el foarte senin îmi spune: „Dar eu nu ştiam de acest lucru“. I-am spus o frază: „Dincolo de Prut, locuiesc fraţii noştri de sânge, de limbă şi de istorie“. Peste câteva zile a avut loc Revoluţia Română.
«Republica Moldova este o bucată de Românie ruptă în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, pe care noi l-a condamnat cu o zi înainte». La care el foarte senin îmi spune: «Dar eu nu ştiam de acest lucru»
„Toată copilăria am visat să mă scald în Ozana şi visul mi s-a realizat“
„Weekend Adevărul“: Când aţi trecut prima dată Prutul?
Nicolae Dabija: În 1987, la invitaţia lui Dumitru Radu Popescu. Atunci am văzut pentru prima dată România. Am avut emoţii deosebite. La graniţă, grănicerii sovietici m-au întrebat unde mă duc. Le-am zis că mă duc la rude. „Ce rude aveţi dincolo de Prut?“ „Am multe rude: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Alexandru Ioan Cuza, Lucian Blaga, Octavian Goga“. Când mai treceam vama, un grănicer spunea: „Ăsta e cel cu multe rude“. N-aveam rude, dar, într-adevăr, dincolo de Prut, este o parte din noi. Atunci, în ʼ87, pentru prima dată, am fost la Ipoteşti. Am sărutat pragul casei de unde a pornit în lume Mihai Eminescu. M-am dus şi la Ozana, însoţit de scriitori de la Suceava. Când am ajuns la Humuleşti, primul lucru pe care l-am făcut, sub privirile mirate ale confraţilor mei de condei din România, a fost să mă dezbrac şi să mă scufund într-o bulboană. Ei, la cravată, la sacouri, se uitau miraţi la mine. Dar am spus că toată copilăria am visat să mă scald în Ozana şi în sfârşit visul mi s-a realizat. Tot atunci am vizitat mănăstirile din Bucovina. Atunci am descoperit Putna, atunci am văzut pentru prima dată Voroneţul, Gura Humorului şi am rămas foarte impresionat de frumuseţea ţării noastre. Vreau să vă spun că în acele zile aveam probleme mari cu Comitetul Central, care mă aştepta la Chişinău să mă pedepsească, să mă dea afară de la ziar. Eram la Suceava şi nu reuşeam să adorm, căci îmi adusese cineva un ziar şi îmi arătase ce spunea prim-secretarul despre mine. Mă învinuia din nou de toate: că sunt antisovietic, că sunt spion al altui stat şi aşa mai departe. Nişte aberaţii. Şi mă gândeam: „Ce se va întâmpla cu mine la întoarcere?“. Neavând somn, la 2 noaptea, am ieşit din Hotelul „Arcaşul“ şi am văzut o luminiţă arzând într-o biserică. Am intrat în biserică. Nu era nimeni. Am văzut nişte moaşte şi m-am apropiat. Erau moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava! Am îngenuncheat. Sunt foarte convins că sfântul m-a ajutat. De ce? Pentru că eu am tradus din poezia veche românească despre Ioan cel Sfânt de la Suceava, care de fapt e de la Cetatea Albă. Sunt pline arhivele de la Moscova, de la Kiev, de la Liov cu manuscrise vechi româneşti scrise în limba slavonă. Eustatie Protopsaltul, de exemplu, are un manuscris din 1511, din care am tradus un poem dedicat Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Şi poeţii de la Putna.
Nicolae Dabija, la zilele Marin Sorescu, Craiova FOTO Mediafax
Moldova, cea mai rusificată republică din URSS
Aţi făcut parte din grupul de iniţiativă privind crearea Frontului Popular. Cum a început totul?
Propunerea cu privire la crearea Frontului Popular a apărut mai întâi în paginile săptămânalului „Literatura şi Arta“. Într-o polemică, Grigore Vieru a spus următorul lucru: „Nu Frontul Popular a creat «Literatura şi Arta», ci «Literatura şi Arta» a creat Frontul Popular“. La început, Frontul Popular trebuia să fie un front al apărării democraţiei şi valorilor democratice, dar într-un timp foarte scurt s-a ajuns la apărarea valorilor naţionale, lucru foarte important pentru noi. Dacă n-ar fi fost evenimentele din 1989, astăzi noi am fi vorbit în limba rusă. Să vă dau un exemplu. La recensământul din 1989, în RSSM (n.r. - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) au fost atestate 280.000 de persoane care aveau părinţii moldoveni, iar limba maternă era limba rusă. Deci erau 280.000 de concetăţeni care nu mai ştiau limba. Dacă ar fi continuat în acelaşi ritm, în 2019, în Basarabia nu ştiu dacă ar mai fi vorbit cineva în limba română. Eram cea mai rusificată dintre republici. Se spunea că eram cei mai aproape de comunism. Deznaţionalizarea era în toi. Erau tot mai puţine şcoli şi grădiniţe pentru copiii moldoveni. Din cele peste 2.000 de biserici, câte erau atestate în 1944, în 1987 mai funcţionau 30. Nici cărţi nu se editau în limba noastră. Cărţile care mai veneau de peste Prut le găseam numai în oraşele mari, la Moscova, la Kiev, la Sankt Petersburg. Adunam bani unul de la celălalt şi trimiteam câte un coleg la Moscova să ne cumpere cărţi româneşti. Pericolul dispariţiei noastre era mare. Să vă dau un alt exemplu. În 1920, în momentul creării Uniunii Sovietice, fuseseră atestate 200 de popoare mai mari şi mai mici în teritoriul ei. În 1989, din cele 200 mai rămăseseră 82. Deci 118 dispăruseră. Unul dintre popoarele care mai supravieţuiseră eram şi noi, românii basarabeni. Limba se mai vorbea, chiar dacă stâlcit. Dar avea toate şansele să dispară. Din acest considerent noi am creat acest Front Popular. Şi pentru apărarea valorilor naţionale.
Nicolae Dabija, primul din imagine, la una dintre Marile Adunări Naţionale de la Chişinău Captură YouTube
Săptămânalul „Literatura şi Arta“ era, practic, organul de presă al Frontului. Cum îl utilizaţi în acest sens?
„Literatura şi Arta“ avea pe atunci un tiraj-record. „Le Figaro“ scria, la 30 martie 1990, că „Literatura şi Arta“ de la Chişinău este publicaţia literară cu cel mai mare tiraj din Europa. La o populaţie de eventual trei milioane de cititori, noi aveam 260.000 de exemplare. Cui datorăm acest tiraj? Curajului. Am scris despre deportări, cum şi când au avut loc. Se ştia despre deportarea în Siberia a câtorva capitalişti, moşieri. Am scris despre deportarea oamenilor simpli, a pedagogilor, a ţăranilor, a preoţilor, că n-au fost deportaţi câţiva, ci sute de mii. O temă tabu era foametea organizată din 1946-47. Ce a însemnat foametea organizată? O pedeapsă aplicată de Uniunea Sovietică Basarabiei pentru că basarabenii au luptat în prima parte a războiului contra Armatei Sovietice. Cum au fost pedepsiţi? Măturându-li-se podurile, adunându-li-se toate rezervele. Peste 300.000 de basarabeni au murit din cauza foametei. Cam 260.000 de basarabeni au murit în cel de-Al Doilea Război Mondial, deci mai mult în timpul foametei decât în timpul războiului. O altă temă a fost statutul bisericilor. Pledam pentru redeschiderea lor. Despre „Literatura şi Arta“ se spunea pe atunci că este redacţia care deschide biserici. Vorbeam despre istoria noastră comună. Comitetul Central se temea cel mai mult de alfabetul latin. Am început cu rubrici în latină: Memento mori, Poesis şi aşa mai departe. Era o punte spre alfabetul nostru. Comitetul Central se temea destul de mult şi de cuvântul român. În 1988, am publicat pe pagina întâi a săptămânalului o poezie intitulată „Limba noastră cea română“, de Grigore Vieru. A doua zi, a fost convocată Plenara CC, care a luat în discuţie o poezie. Concluzia lui Simion Grossu, care era prim-secretar, a fost următoarea, citez: „Prin scrierea poeziei «Limba noastră cea română», Grigore Vieru îşi trădează mama care l-a născut“. Vă daţi seama cam ce era în capul lor? Prin aceste articole, noi am mişcat într-un fel lucrurile înainte. „Literatura şi Arta“ era, într-un fel, în prima perioadă, organul neoficial al Frontului Popular. Scriam despre toate problemele care trebuiau rezolvate. La marile manifestaţii din centrul Chişinăului, care adunau sute de mii de oameni, fiecare venea cu „Literatura şi Arta“ în mână. Toate lozincile care erau scandate în piaţă erau preluate din ziar.
La graniţă, grănicerii sovietici m-au întrebat unde mă duc. Le-am zis că mă duc la rude. „Ce rude aveţi dincolo de Prut?“ „Am multe rude: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Alexandru Ioan Cuza, Lucian Blaga, Octavian Goga“
Brucan, contra unirii cu Basarabia după '90
Cum aţi descoperit România după Revoluţie?
Prima vizită în România post-Ceauşescu a avut loc la 15 ianuarie 1990, la câteva săptămâni de la Revoluţie, cu prilejul manifestărilor pentru Eminescu de la Ateneul Român. Eu am vorbit din partea delegaţiei republicii noastre. Din delegaţie făceau parte Grigore Vieru, Leonida Lari, Mihai Cimpoi şi Maria Bieşu. Am avut o întâlnire atunci şi cu Ion Iliescu. Ne-a dus la Palatul Victoriei. Ţin minte că Palatul Victoria era înconjurat de tancuri. Am trecut printre tancuri, am ajuns la etajul II, pare-mi-se, la biroul lui Iliescu. Pe lângă el, acolo se mai aflau Aurel Dragoş Munteanu, un basarabean de-al nostru pe care-l ştiam bine, şeful Radioteleviziunii şi miniştri. La un moment dat, după nişte introduceri, am vorbit despre faptul că Barasabia ar trebui să revină la ţară, să corectăm nişte greşeli ale istoriei. Şi am spus că în Parlamentul URSS am votat ca Pactul Ribbentrop-Molotov să fie nul şi neavenit. Deci trebuia să se revină firesc la graniţele dinaintea acestui pact. La un moment dat, un bătrânel de lângă Iliescu a început să strige la mine: „Domnule Dabija, nu distrugeţi România!“. „Cum o distrugem?“ „Pentru că dacă acceptăm Basarabia, trebuie să ne dezicem de Transilvania.“ „Dar de ce să vă deziceţi? Basarabia e teritoriu românesc, Transilvania la fel e teritoriu românesc.“ L-am întrebat apoi pe Aurel Dragoş Munteanu: „Dar cine-i bătrânelul ăsta?“. Era Silviu Brucan. Era bătrânul Brucan care îşi făcea datoria...
Atunci aveaţi speranţe legate de unire.
Când a început Revoluţia, eram sigur că unirea mai are câteva ore până la înfăptuire. În 1990, am obţinut dreptul să trecem în România doar cu paşaportul sau cu buletinul. Relaţiile au devenit foarte apropiate. S-a organizat Podul de Flori, unde aproape un milion de oameni s-au întâlnit la Prut. Totul parcă mergea spre unirea noastră. Din păcate, au trecut 30 de ani de atunci şi nu s-a întâmplat.
Acum mai credeţi în unire?
Dacă n-aş crede în unire, n-aş crede în mine şi în ziua de mâine. Eu cred că unirea va avea loc. Am creat asociaţia Sfatul Ţării 2, care a propus o soluţie reală, consultată de experţi internaţionali. O vedem prin crearea unui stat comun România-Republica Moldova, iniţial cu două parlamente, două guverne, doi preşedinţi, care să asigure unirea în câţiva ani. Aşa s-a făcut unirea în 1859. Există şi precedente internaţionale. Am înţeles că acum Cehia şi Slovacia vor să se reunească şi au la bază un model asemănător. Aceasta este ideea noastră. Din păcate, ecourile sunt puţine. Am trimis scrisori cu propunerea noastră la Chişinău şi la Bucureşti. Cei de la Bucureşti au fost măcar corecţi. Ne-au trimis numărul de înregistrare a scrisorilor la Parlament, la Guvern şi la Preşedinţie. De la Chişinău nici atât nu ne-a venit. Ba mai mult, am scris în presă că dumnealor trebuie să răspundă la fiecare scrisoare. M-a invitat un vicepremier, m-a servit cu câteva cafele şi la sfârşit mi-a spus, zâmbind: „Am ordin să nu vă răspund la scrisoare“. Frică, laşitate...
Negocierile cu Ucraina în timpul războiului din Transnistria
Cum aţi văzut discuţiile, demersurile de la Chişinău pentru unire, după obţinerea independenţei Moldovei?
Dacă am fi avut politicieni care să ţină la neam, atât în ţară, cât şi aici, graniţa de pe Prut ar fi căzut în primii ani de la obţinerea independenţei. Şi vă spun de ce. Eram deputat în Parlamentul Moldovei, am fost şi reprezentant al Republicii Moldova în adunări interparlamentare ale ţărilor din bazinul Mării Negre. Ruşii erau derutaţi şi ei, nu erau împotriva unirii noastre. În Occident, nu prea se ştia ce avem în comun noi, cei de aici cu cei din ţară, din moment ce ni se spunea moldoveni. Nu prea se ştia istoria noastră. Dacă am fi avut nişte avocaţi buni, care să convingă puterile europene de faptul că în 1940 s-a făcut o nedreptate, nu atât Basarabiei, cât României, pentru că i s-a rupt României o bucată de teritoriu... Problema nu trebuia să o punem noi, ci România, pentru că ea a fost cea care a suferit în 1940. Eu cred că această problemă ar fi fost rezolvată. Aici mai era o teză. Spre exemplu, cei de la putere nu erau împotriva unirii. Snegur ne spunea: „Unire, dar nu acum“. Eu am spus: „«Unire, dar nu acum» înseamnă unire niciodată“. N-am folosit momente, şi erau momente bune. Un moment bun, cu amprentă negativă, evident, a fost perioada războiului din Transnistria, când foarte multă lume voia unirea cu România ca să scăpăm de război, ca să punem graniţă pe Nistru. În Parlamentul de la Moscova, discutasem cu partea ucraineană, reprezentată în mare parte de Ruh (Mişcarea Populară din Ucraina), adică frontul lor popular. Am avut patru întâlniri cu ei şi au fost de acord să facem schimb de teritorii, adică să le dăm Transnistria. Ţin minte că ei ezitau cu nordul Basarabiei, unde spuneau că-s mulţi ucraineni. Dar erau de acord în privinţa sudului Basarabiei. Din păcate, după obţinerea independenţei, acele tratative au fost abandonate. De ce? Nu a existat interes la Chişinău. Evident, şi Kievul a avut alte preocupări. Dar aceste lucruri puteau fi rezolvate, cu recuperarea teritoriilor de la mare şi din nordul Basarabiei.
Poate era prea slabă puterea sau avea alte probleme.
Problemele erau de ordin economic. Noi nu suntem săraci, ci sărăciţi, mai ales de Federaţia Rusă. Până la independenţă şi după independenţă, aici circula rubla rusească. La un moment dat, rubla rusească s-a prăbuşit şi atunci s-a prăbuşit şi întreaga economie a Republicii Moldova.
Când a început Revoluţia, eram sigur că unirea mai are câteva ore până la înfăptuire
CV
O viaţă dedicată scrisului
Numele: Nicolae Dabija
Data şi locul naşterii: 15 iulie 1948, Codreni, Republica Moldova
Studiile şi cariera:
A absolvit în 1972 Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova
A debutat în 1975, cu volumul de poeme „Ochiul al treilea“
În anii '80, s-a implicat activ în lupta de eliberare naţională, ca redactor-şef al publicaţiei „Literatura şi Arta“
A fost deputat în Parlamentul URSS şi în cel al Republicii Republicii Moldova
A primit numeroase premii şi distincţii, printre care Premiul Tineretului din Moldova (1977), Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu“ (1995), Cavaler al Ordinului Republicii (1996), Ordinul „Steaua României“ în grad de Comandor (2000) - „pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti“ -, Premiul Naţional (2011) - „pentru întreaga activitate literară” -, la propunerea Asambleei Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cu prilejul aniversării a 20-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova.
Este membru de onoare al Academiei Române începând cu 2003 şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei începând cu 2012.
Locuieşte în: Chişinău, Republica Moldova
Se încarcă comentariile...
