Bearden, care a fost, printre altele, şef de staţie al spionajului american privind spaţiul ex-sovietic în perioada destrămării URSS, a oferit în exclusivitate pentru „Adevărul”/NewsInt un interviu unde a dezbătut atât aspectele privind pelicula românească cât şi situaţia geopolitică actuală în Europa de Est.

Domnule Bearden, sunteţi o personalitate pentru publicul american. După o lungă activitate în CIA aţi devenit autorul unor cărţi bestseller, colaborator al unor binecunoscute publicaţii media şi consultant pentru filme celebre realizate la Hollywood. Ce v-a determinat sa alegeţi acest traseu?

După cariera petrecută în CIA mi-am dat seama că un astfel de drum mi se potriveşte. A fost, de fapt, ceva ce am vrut întotdeauna să fac. Încă de la o vârstă fragedă, m-am gândit că vreau să scriu, asta şi pentru că am citit atât de multe cărţi încă din primii ani de şcoală. Citind şi acumulând atât de multă informaţie am simţit nevoia de a da mai departe. În prima parte a carierei mele am lucrat în cadrul Forţelor Aeriene, dar apoi am descoperit că munca din intelligence necesită un efort creativ. Sigur, mai întâi trebuie să culegi informaţia, care presupune obţinerea a ceva cu adevărat important pentru decident. Munca în intelligence nu presupune să afli ceva, ci acel ceva trebuie să fie relevant…semnificativ, să poată facă diferenţa. Acest lucru presupune totodată un efort şi o inclinaţie pentru scris, pentru a transmite inteligibil şi uşor de înţeles ceea ce ai aflat. Trebuie să ai un anumit profil pentru aşa ceva.

Aşadar, nu mi-a fost deloc greu să integrez cei 30 de ani petrecuţi în CIA cu pasiunea şi munca de scriitor. Totul a început încă de când eram şef de staţie în Germania şi lucram la un roman pe care l-am trimis către publicare în SUA.

După câteva refuzuri, întâmplător, o mare editură americană a fost interesată să-l publice. În cele din urmă, am început să scriu pentru The New York Times, Los Angeles Times sau The Wall Street Journal. Pot spune că, trecerea de la cariera de şef de staţie CIA la cea de fi scriitor a fost una uşoară.

Urmaţi să vă alăturaţi unei producţii româneşti. Vorbim despre filmul „Fantomele” regizat de către Bobby Păunescu. Ce ne puteţi spune despre film şi care au fost motivele pentru care aţi decis să vă implicaţi?

Am participat în cadrul mai multor filme şi producţii americane care au abordat tema spionajului. Am lucrat, printre altele, cu Robert De Niro în filme precum Ronin şi Meet the Parents, dar şi pentru producţia filmului The Good Shepard ce aduce în prim-plan o poveste a CIA. Apoi, am participat şi în cadrul filmului foarte popular Charlie Wilson’s War cu Tom Hanks şi Julia Roberts în rolurile principale.

Pot spune că am contribuit la realizarea unor producţii foarte bune, iar „Fantomele” intră fără îndoială în această categorie. Scenariul l-am primit printr-un contact comun cu regizorul Păunescu, iar după ce l-am citit am rămas uimit. Este unul excepţional. Mă bucur foarte mult că fac parte din acest proiect şi că pot lucra cu domul Păunescu. Va fi, fără îndoială, o capodoperă.

Titlul filmului face trimitere directă către o anumită tipologie a ofiţerului de intelligence, a persoanei deplin conspirate care a fost nevoită chiar să renunţe la contactele cu familia şi prietenii. Ce sunt aceste fantome în realitate? Mai există astfel de spioni astăzi, în plină eră a globalizării?

Personajul principal al filmului este, ceea ce se mai numeşte în termenii de specialitate, un ilegal. Rusul Abel, ce a activat în SUA, portretizat în filmul Podul Spionilor, este un astfel de caz. În perioada Războiului Rece, ţările Tratatului de la Varşovia, printre care şi România, implantau astfel de fantome în SUA. Era o practică specifică Estului Europei. Aceşti oameni puteau fi peste tot, încercând să penetreze domenii precum cel politic, economic şi nu numai. Munca era una destul de periculoasă, întrucât nu aveau nicio protecţie, riscându-şi propria viaţă.

Este bună observaţia privind era globalizării, însă cu toate acestea, tipologia fantomelor nu a dispărut, pentru că sunt suficiente căi pentru a crea o identitate falsă. Oamenii se pot muta uşor în diferite locuri, făcând urmele să dispară. Dar, într-adevăr, este mult mai greu să creezi o fantomă acum când viaţa unui om se poate rezuma, undeva, într-un computer. Deci, globalizarea a îngreunat procesul, dar această tipologie nu a dispărut.

Vorbind despre trecut, după căderea zidului Berlinului, o ţară care ne-a devenit partener de încredere a fost rugată să retragă toţi ilegaliştii din SUA. După două săptămâni ne-au informat că unul dintre spioni nu vrea să se reîntoarcă, iar când am întrebat care este motivul, ne-au spus că fiul acestuia este jucător profesionist în Liga de Baseball. Ne-au informat cine este şi totul a fost OK.

În SUA identificarea spionilor este munca FBI. De obicei este foarte greu să-i identifici. Aştepţi să facă ei o greşeală, ceea ce se întâmplă rar. Cele mai mari reuşite în acest sens vin după ce un ofiţer al acelei ţări dezertează şi te informează privind reţeaua de spioni activă în ţara ta. Pacepa a făcut acest lucru şi a fost un dezastru pentru Securitate.

Acţiunea filmului „Fantomele” este plasată în anii 70 în plin Război Rece. Cum era privită Securitatea de către Statele Unite în acea perioadă?

În anii '70 şi, mai degrabă anii '80, România avea unul dintre cele mai bune şi capabile servicii de intelligence din blocul de Est. Mult peste vecinii săi. Ofiţerii erau foarte capabili şi dedicaţi muncii lor, rar făceau românii greşeli.

 Cred că performanţa serviciului de intelligence din România de la acea vreme se datora şi faptului că România se afla într-vecinătate dificilă, iar fără un intelligence bun era greu să supravieţuieşti.

Aţi vorbit despre generalul Pacepa. În presa din România se vorbeşte şi astăzi despre faptul că ajungerea sa în SUA a condus către deconspirarea mai multor fantome ale Securităţii. Avea România o astfel de capacitate de a infiltra spioni în SUA sau este un mit creat de media?

Da, Securitatea a plasat fantome în SUA. Nu la fel de multe precum Polonia, spre exemplu, care beneficia de o diaspora puternică, dar astfel de spioni români, ilegali, au fost prezenţi în America. Au fost bine infiltraţi în societate, dar deşi bine instruiţi nu au reuşit să producă pagube majore. Nu au reuşit, spre exemplu să obţină informaţii sensibile despre programul nuclear. Dacă nu era cazul Pacepa, nu ştim ce putea urma.

Sunteţi un bun cunoscător al Uniunii Sovietice dar şi al Federaţiei Ruse, motiv pentru care nu putem evita un astfel de subiect. Cum putem explica politica externă a Moscovei din ultimii ani?

Trebuie să pornim de la Vladimir Putin care a spus că cea mai mare tragedie a secolului XX a fost prăbuşirea Uniunii Sovietice. Putin are o viziune imperialistă.

El priveşte Ucraina ca pe o chestiune personală, chiar dacă vorbim despre un stat independent. Privind din punctul de vedere al ruşilor, Rusia îşi are originile în Rusia Kieveană, iar majoritatea ruşilor din generaţia lui Putin nu-şi pot imagina o Rusie fără Ucraina sau o Ucraină independentă. Celălalt subiect care îl deranjează pe Putin este axa SUA- NATO, şi în special extinderea Alianţei în Europa de Est.

Vladimir Putin este totuşi reprezentantul unui leadership mai complex. Cum arată sistemul de putere rus?

Aş spune că structura de putere din Rusia este identică cu cea din perioada Războiului Rece. Atunci existau trei piloni: Partidul, Armata şi KGB-ul. Nu cred că s-a schimbat ceva fundamental astăzi, doar că au transformat KGB-ul în FSB, în rest structura este similară.

Putin este vârful acestui sistem, dar este totodată foarte puternic, are o ambiţie imensă erijându-se drept cel care va încerca să repare tragedia secolului XX. Acest lucru nu se va întâmpla însă, este un ceas care nu se va mai da înapoi. Asta nu înseamnă că nu poate încerca, dar va eşua. Mai devreme sau mai târziu, Putin va eşua. Uitaţi-vă la Ucraina. Acolo Putin crede că va putea negocia cu Occidentul stoparea extinderii NATO, motiv pentru care creează această tensiune la graniţă. Nu va putea obţine acest lucru şi nici nu cred că va invada Ucraina.