Interviu-eveniment la Adevarul Live. Camelia Toader, judecătorul român de la Curtea Europeană de Justiţie, despre problema creditelor în franci elveţieni

Eveniment? Desigur. Mai multe argumente. Un CV de excepţie al unuia dintre conaţionalii noştri care ocupă, din 2007, una dintre cele mai înalte poziţii în structurile comunitare europene, cu un parcurs profesional absolut de excepţie, recunoscut şi respectat ca atare. Este vorba de Camelia Toader, judecătorul român de la Curtea Europeană de Justiţie.

INTRĂ ÎN DISCUŢIE şi urmăreşte emisiunea în modulul Adevărul LIVE.

Principalele declaraţii

Adevărul:  Dincolo de CV-ul impresionant, este bine să dăm şi o imagine a locului despre care vorbim. Prefer să faceţi un ghidaj în meandrele acestei instituţii despre care românii nu ştiu prea multe.

Camelia Toader: Aşa cum aţi amintit, sediul Curţii este la Luxemburg. Revenind la o stare mai serioasă, Curtea de Justiţie a UE este una dintre instituţiile cheie ale UE, ale acestei organizaţii regionale care se numeşte Uniunea Europeană. Deşi nu reprezintă un stat federal, aşa cum ştim, arhitectura UE include puterea executivă, puterea legislativă, puterea judecătorească. Puterea judecătorească a UE este reprezentată de Curtea de Justiţie, ea însăşi alcătuită din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul UE şi pentru anumite cauze a fost creat Tribunalul Funcţiei Publice.

Adevărul: Ce cauze ajung la dvs.?

Camelia Toader: CEDO  e mai cunoscută decât Curtea noastră, pentru că are o particularitate a sesizării ei direct de către cei nemulţumiţi de hotărârile judecătoreşti în plan naţional. Insist pe faptul că e vorba de două organizaţii diferite şi că rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului este interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aşa este statutul acestei Curţi. Rolul pentru care Curtea de Justiţie a UE s-a creat nu a fost de a face pur şi simplu o justiţie asemănătoare, alternativă instanţelor naţionale. Pentru că UE are scopuri mai largi decât observarea drepturilor fundamentale, competenţa Curţii de Justiţie e mult mai largă decât a CEDO.

Dacă un cetăţean sau agent economic a pierdut un proces în plan naţional, definitiv şi irevocabil, o asemenea persoană, potrivit sistemului CEDO, are posibilitatea să se plângă la Strasbourg, însă mecanismele pe care e bazată funcţionarea Curţii Europene de Justiţie permit, preventiv, cetăţeanului sau agenţilor economici să împiedice instanţa naţională să comită o greşeală care ar înfrânge dreptul UE. Acest mecanism care a fost instituit în tratate este cel al întrebărilor preliminare.

Adevărul: Dacă o decizie a unui judecător român are un element în contradictoriu cu prevederile europene, ce se întâmplă?

Camelia Toader: În cazul în care un stat membru, şi când spun stat membru mă refer inclusiv la instanţe...

Adevărul: Spuneţi despre instanţe, dar care alte instituţii ar mai putea încălca Dreptul UE?

Camelia Toader: Statul este reprezentat de organele sale, de orice administraţie publică şi de puterea judecătorească.

Adevărul: Iar dvs. puteţi decide că una dintre aceste instituţii a încălcat Dreptul UE. Hotărârea dvs. ce înseamnă pentru acel stat? Un anunţ sau înseamnă şi o urmare oarecare?

Camelia Toader: Această constatare se poate face în mod direct, în cadrul unor hotărâri de neîndeplinire a obligaţiilor, în care reclamantul este Comisia Europeană. Comisia are şi rolul de gardian al tratatelor şi declanşează procedurile de infrigement. Există o diferenţă înainte şi după Tratatul de la Lisabona. I se poate reproşa unui stat membru că nu a transpus o anume directivă europeană. Aceasta este o piesă de legislaţie europeană care are rolul să reglementeze anumite aspecte.

Într-un asemenea caz în care un stat nu a transpus o directivă, decizia este destul de simplă, iar prin această primă hotărâre Curtea, la cererea Comisiei, poate impune o sancţiune pecuniară. Alte cazuri sunt în care Comisia reproşează statelor nu că au transpus directiva, dar că nu au transpus-o corect,urmărind litera şi spiritul reglementării. Acest tip de contencios este mai dificil de probat şi de combătut.

Adevărul: România, totuşi, a primit...

Camelia Toader: Trebuie să vă contrazic. Nu există nicio hotărâre a Curţii în care România să fi fost condamnată. A fost o acţiune care s-a soldat cu o hotărâre de respingere a acţiunii Comisiei şi o altă acţiune a fost retrasă de Comisie pentru că, pe parcursul procedurii, România şi-a executat obligaţiile şi Comisia a renunţat la acţiune.

Adevărul: Ne-aţi promis că ne daţi ceva concret, lucruri decise de Curtea Europeană de Justiţie care înseamnă ceva pentru cetăţeanul român.

Camelia Toader: Nu vreau să vă dezamăgesc, dar chiar dacă pare puţin teoretic, ajungem la lucrurile practice.

Adevărul: Dacă în România, în Portugalia sau în Franţa se constată o neîndeplinire a Directivelor privind drepturile cetăţeanului înurma unor concedieri abuzive, sunt acestea motive pentru care statul să fie sancţionat?

Camelia Toader: Da, statul poate fi obligat la despăgubiri.

Adevărul: Să vorbim despre faimoasa problemă a creditelor în franci elveţieni. Există în zona Curţii Europene de Justiţie indicaţii, cumva, pe care să le prezentaţi acestor oameni?

Camelia Toader: Da, încă din 1993, la nivelul UE s-a adoptat Directiva 13 cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii. Deci aceasta demonstrează că, încă de la începutul anilor 1990, legiuitorul european a devenit conştient că este o problemă încheiată în contractele cu profesioniştii. Pentru contractele de credit există şi o directivă specială. Domeniul acesta al protecţiei consumatorilor  a devenit îngrijorător. Chiar în Tratatul de funcţionare a UE avem o referire la preocuparea UE de asigurare a unui grad ridicat de protecţie a consumatorilor. Nivelul de armonizare  a directivelor este diferit: unele sunt minimum armonizate, li se cere statelor membre să respecte măcar normele minime.

Aceste două directive, cea generală, orizontală privind clauzele abuzive şi, uneori, cea specială privind creditele pentru consum au fost invocate inclusiv în faţa Curţii, în urma unor întrebări trimise de judecătorii naţionali care erau confruntaţi cu procese în plan intern. În ultima vreme asistăm la o recrudescenţă în plan intern, se înregistrează mai ales din anumite state membre asemenea întrebări la Curtea de Justiţie, care finalmente vor să obţină răspunsul la întrebarea: Sunt suficient de protejaţi consumatorii care au luat credite pentru nevoi personale, credite imobiliare? Nu sunt specializaţi,sunt într-un fel profani. Au venit întrebări din acestea destul de multe din Spania, Slovacia, România.

În domeniul acesta au fost şi ipoteze rare, e adevărat, în care nu intrau în domeniul temporal de aplicare.

Adevărul: Foarte mult din legislaţia europeană a fost băgat în dreptul românesc. Există o oglindă a respectivei directive în legislaţia noastră?

Camelia Toader:  Sigur, demult. Nu este ceva surprinzător, este o obligaţie care decurge din calitatea de stat membru al UE. Ţara noastră s-a pregătit foarte bine înainte de aderare şi a încercat să facă paşi cu mult înainte de 2007 de adaptare a legislaţiei. Referitor la această directivă, încă din 2000 a fost adoptată în România o lege care se referă la protejarea consumatorilor. Partea delicată la contracte este că, în mod normal, două părţi contractante sunt egale. Dacă părţile sunt pe picior de egalitate, operează autonomia voinţei. În momentul în care una dintre părţi este profană, legiuitorul intervine pentru a schimba puţin balanţa în favoarea părţii mai slabe din contract. 

Instanţele româneşti care au pe rol asemenea dosare sunt foarte atente la jurisprudenţa Curţii. Şi legiuitorul român a fost atent şi a modificat puţin legislaţia. Procesul nu este încheiat. Ce pot să asigur pe toţi cei care ne urmăresc este că există deja o jurisprudenţă despre care se poate spune că este constantă. 

Sunt multe hotărâri care s-au pronunţat, pot fi căutate pe site-ul Curţii. Există un motor de căutare, funcţionează în toate limbile.

Licenţiată în drept la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, secţia de Ştiinţe juridice, Camelia Toader îşi ia doctoratul cu lucrarea „Evicţiunea în contractele civile şi comerciale". Îşi începe cariera ca judecător la Buftea şi Judecătoria sectorului VI Bucureşti, în 1992 este admisă în Baroul Bucureşti pentru ca, între 1997-199 să fie consilier juridic şi şef al serviciului integrare europeană din Ministerul Justiţiei. În 2000 este profesor invitat la Universitatea Economică din Viena, Institutul de Drept Civil şi Comercial, între 1999-2007 fiind judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justriţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală. În 2011 este din nou profesor invitat la Universitatea din Viena (fiind, din 1992 până în prezent, profesor de drept civil şi drept european al contractelor la Facultatea de drept din Universitatea Bucureşti . De la 1 ianuarie 2007 până în prezent este Judecător în cadrul Curţii Europene de Justiţie cu sediul în Luxemburg. Este autoarea unui număr impresionant de lucrări de specialitate  (monografii, articole, studii, manuale de specialitate a căror enumerare, pe titluri, ocupă patru pagini în format A4).

Camelia Toader judecător Curtea Europeană de Justiţie

Importanţa excepţională pe care o au deciziile Curţii Europene de Justiţie.

Sint, fiecare dintre ele, decizii care devin jurisprudenţă obligatorie la nivelul tuturor statelor membre, termen de referinţă inconturnabil în procesul elaborării noilor acte legislative la nivel naţional sau european dar şi repere pentru activitatea tuturor instanţelor de judecată de toate nivelurile din cele 28 de state memebre. Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în acelaşi fel în toate ţările UE. De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană.  Vom încerca să lămurim relevanţa pe care această instituţie o are pentru România şi instanţele sale judiciare dar, mai întâi de toate, vrem să ştim ce importanţă are această instituţie europeană (sau poate avea, corect înţeleasă şi accesată ca atare) pentru dumneavoastră, cetăţeni români şi europeni, în consecinţă beneficiari direcţi ai sistemului.

În acest sens, pentru a facilita înţelegere argumentelor şi evita o prezentare exclusiv tehni-adimistrativă, iată prezentarea oficială a Curţii Europene de Justiţie.

Curtea de Justiţie este compusă din 28 de judecători şi 9 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani şi poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităţilor care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.

Judecătorii Curţii de Justiţie îl desemnează din rândul lor pe preşedinte şi pe vicepreşedinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curţii de Justiţie şi prezidează şedinţele şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreşedintele îl asistă pe preşedinte în exercitarea funcţiilor sale şi îl înlocuieşte în caz de împiedicare.

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele care le sunt repartizate.

Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii. 

Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.

Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.

Pentru a-şi îndeplini cu bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe jurisdicţionale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni.

Diferitele tipuri de proceduri

 Procedura întrebărilor preliminare 

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii. 

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică. 

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie. Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma unor întrebări preliminare, adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor 

Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii. 

Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie - cazul cel mai frecvent întâlnit în practică -, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare şi/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancţiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor.

Acţiunea în anulare 

Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenţii a Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituţii. Tribunalul este competent şă judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.

Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona 

Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenţii a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a constatat nelegalitatea abţinerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.

Recursul 

Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.

Reexaminarea 

Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie în condiţiile prevăzute în Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, dacă este cazul, o fază orală, care este publică. Trebuie totuşi să se facă distincţia între, pe de o parte, procedura trimiterii preliminare şi, pe de altă parte, celelalte acţiuni, denumite acţiuni directe.

Sesizarea Curţii şi procedura scrisă

În trimiterile preliminare 

Instanţa naţională adresează Curţii de Justiţie întrebări privind interpretarea sau validitatea unei dispoziţii de dreptul Uniunii, în general sub forma unei decizii jurisdicţionale, în conformitate cu normele naţionale de procedură. După traducerea cererii în toate limbile Uniunii de Serviciul de traduceri al Curţii, grefa o comunică părţilor din acţiunea principală, precum şi tuturor statelor membre şi instituţiilor Uniunii. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări care indică, printre altele, părţile în cauză şi conţinutul întrebărilor. Părţile, statele membre şi instituţiile Uniunii Europene au la dispoziţie două luni pentru a prezenta Curţii observaţii scrise.

În acţiunile directe 

Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei. Grefierul asigură publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei comunicări privind acţiunea, care indică motivele şi concluziile reclamantului. În acelaşi timp, cererea introductivă este comunicată părţii adverse, care are la dispoziţie o lună pentru a depune un memoriu în apărare. Reclamantul poate depune o replică, pârâtul o duplică, termenul fiind, de fiecare dată, de o lună. Termenele de prezentare a acestor documente trebuie respectate, cu excepţia situaţiei în care preşedintele acordă o prelungire a acestora. 

În ambele tipuri de acţiuni, preşedintele şi primul avocat general desemnează un judecător raportor şi, respectiv, un avocat general, însărcinaţi să urmărească desfăşurarea cauzei.

Măsurile preparatorii

În toate procedurile, după terminarea procedurii scrise, părţile pot să indice, în termen de trei săptămâni, dacă şi de ce doresc organizarea unei şedinţe de audiere a pledoariilor. Pe baza propunerii judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general, Curtea decide dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare judecătorească, completul căruia ar trebui să-i fie repartizată cauza şi dacă este necesară organizarea unei şedinţe de audiere a pledoariilor; data acesteia din urmă va fi stabilită de către preşedinte.

Sedinţa publică şi concluziile avocatului general

Atunci când s-a decis organizarea unei şedinţe de audiere a pledoariilor, cauza este pledată în şedinţă publică, în faţa completului de judecată şi a avocatului general. Judecătorii şi avocatul general pot adresa părţilor întrebările pe care le consideră oportune. După câteva săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa Curţii de Justiţie, tot în şedinţă publică. În cadrul concluziilor, acesta analizează în detaliu aspectele îndeosebi juridice ale litigiului şi propune în deplină independenţă Curţii de Justiţie răspunsul care consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel se termină faza orală a procedurii. În cazul în care apreciază că nicio problemă nouă de drept nu este ridicată în cauză, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate decide judecarea cauzei fără concluzii.

Hotărârile

Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de judecătorul raportor. Fiecare judecător din completul respectiv poate propune modificări. Deciziile Curţii de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii divergente să fie menţionate. Hotărârile sunt semnate de toţi judecătorii care au participat la deliberări, iar dispozitivul acestora este pronunţat în şedinţă publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor generali sunt disponibile pe site-ul internet CURIA chiar în ziua pronunţării sau, respectiv, a prezentării. În cea mai mare parte a cazurilor, acestea sunt ulterior publicate în Repertoriul jurisprudenţei.

Procedurile speciale

Procedura simplificată 

Atunci când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate să se pronunţe prin ordonanţă motivată în cuprinsul căreia se face trimitere mai ales la hotărârea anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă.

Procedura accelerată 

Procedura accelerată permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate asupra cauzelor extrem de urgente, reducând termenele la maximum şi acordând acestor cauze o prioritate absolută. În urma unei cereri formulate de una dintre părţi, preşedintele Curţii decide, la propunerea judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general şi a celorlalte părţi, dacă o urgenţă deosebită justifică recurgerea la procedura accelerată. O astfel de procedură este de asemenea prevăzută în cazul trimiterilor preliminare. În acest caz, cererea este formulată de instanţa judecătorească naţională care sesizează Curtea şi care trebuie să menţioneze, în cuprinsul cererii, împrejurările care justifică urgenţa deosebită în pronunţarea asupra întrebării formulate cu titlu preliminar.

Procedura preliminară de urgenţă (PPU)

Această procedură permite Curţii de Justiţie să soluţioneze într-un termen considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (cooperare poliţienească şi judiciară în materile civilă şi penală, precum şi vize, drept de azil, imigrare şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor). Cauzele în care se aplică PPU sunt încredinţate unei camere de cinci judecători special desemnată, iar faza scrisă se derulează, în practică, în principal pe cale electronică şi este extrem de redusă, atât în ceea ce priveşte durata, cât şi în ceea ce priveşte numărul actorilor care pot depune observaţii scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală a procedurii, care este obligatorie.

Procedura măsurilor provizorii 

Procedura măsurilor provizorii urmăreşte să obţină suspendarea executării unui act al unei instituţii, care face de asemenea obiectul unei acţiuni, sau orice altă măsură provizorie necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în dauna unei părţi.

Cheltuielile de procedură

Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă părţile, nu este suportat de Curte. Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată aceasta poate, fără a fi reprezentată de un avocat, solicita să beneficieze de asistenţă judiciară gratuită. Cererea trebuie să fie însoţită de toate informaţiile necesare pentru a demonstra starea de nevoie în care se află partea.