Mărturisirile generalului de brigadă (r) Cornel Biriş din SIE privind modul în care România a pierdut/abandonat, după 22 decembrie 1989, reţeaua de informaţii formată din ofiţeri deplin conspiraţi, aflaţi în misiune şi sub jurământ în Occident, a relevat răspunderile şi, totodată, modul în care noi am rămas orbi într-o lume aflată în profundă schimbare. Subiectul a mai fost abordat în mass-media (a se vedea) şi în cercurile celor interesaţi de evoluţiile post-decembriste ale intelligence-ului românesc. În clipa în care articolul generalului de brigadă (r) Cornel Biriş vedea lumina tiparului, iar serialul din Evenimentul Zilei lua amploare prin destăinuiri, acuze şi justificări, terminam de citit o carte extrem de preţioasă. O carte dedicată sacrificiului făcut de către ofiţerii de informaţii din cadrul CIA de-a obţine informaţii sensibile din spaţiul URSS, de-a recruta surse umane sovietice dispuse să vândă secretele Uniunii Sovietice pentru a consolida, astfel, apărarea Lumii Libere şi securitatea naţională a Statelor Unite.

Volumul dedicat inginerului sovietic Adolf Tolkacev care a decis să renunţe la loialitatea lui faţă de Uniunea Sovietică, din motive obiective şi subiective, precum şi efortul făcut de către ofiţerii staţiei CIA din Moscova de-a identifica, recruta şi proteja pe cei care luptau alături de ei împotriva „Imperiului Răului“, relevă importanţa acestei informaţii secrete, indiferent de natura ei: politică, militară, economică, tehnico-ştiinţifică.Adolf Tolkacev a oferit CIA-ului informaţii extraordinare, în perioada 1977-1985, privind intenţiile şi capacităţile sovieticilor în materie de radare, avioane de interceptare şi de vânătoare, avionică şi sisteme de ghidare. Informaţiile lui Adolf Tolkacev au fost extrem de preţioase pentru piloţii din Forţele Aeriene şi Navale ale SUA în procesul lor de instruire şi perfecţionare a deprinderilor în perspectiva confruntărilor aeriene cu inamicul din Tratatul de la Varşovia. Pentru următoarele două decenii, Adolf Tolkacev a sprijinit crearea superiorităţii aeriene a Statelor Unite asupra Uniunii Sovietice şi-a aliaţilor săi, astfel încât dacă în Războiul din Coreea (1950-1953) americanii pierdeau un pilot la şase inamici doborâţi iar în Vietnam un avion la două avioane doborâte, în Irak şi Balcani doborau 48 de avioane fără să piardă unul. Era una dintre contribuţiile lui Adolf Tolkacev şi ale „ilegalilor“ CIA din Moscova.

Totodată, oficialii şi „ilegalii“ sovietici din Statele Unite încercau să ajungă la secretele comunităţii de intelligence a Statelor Unite şi, implicit, ale naţiunii americane. În cursul zilei de 21 februarie 1994 a venit cutremurul: exista o cârtiţă KGB infiltrată în CIA. Ofiţerul CIA Aldrich H. Ames trecuse la inamic pe 16 aprilie 1985 şi predase rezidentului KGB la Washington, Stanislav A. Androsov, descrierile a doi sau trei cetăţeni sovietici care acceptaseră să lucreze pentru CIA la Moscova. Totul contra sumei de 50.000 de dolari. Pe 13 iunie 1985, Aldrich H. Ames a oferit KGB-ului o cantitate enormă de informaţii TOP SECRET ale CIA contribuind, totodată, la confirmarea faptului că Oleg Gordievski, rezidentul KGB la Londra, era agent al Intelligence Service. „Am făcut ceva ce nici eu nu pot să-mi explic: fără condiţii prealabile, fără a cere ceva în schimb, am oferit de bună voie KGB-ului informaţii privind practice identitatea tuturor agenţilor sovietici ai CIA şi ai altor servicii americane sau străine care-mi erau cunoscuţi. Spre uluirea mea, KGB m-a informat că-mi rezervase două milioane de dolari drept recunoştinţă pentru informaţiile mele“, mărturisea Aldrich H. Ames, pe 28 aprilie 1994, în faţa Tribunalului Districtual al Statelor Unite din Alexandria (Virginia). În următorii nouă ani, Aldrich H. Ames a continuat să furnizeze informaţii importante KGB-ului indiferent de posturile deţinute în rezidenţa CIA de la Roma sau în Secţia URSS a Grupului de Analiză al Centrului pentru Contraspionaj al CIA. KGB-ul l-a considerat pe Aldrich H. Ames atât de valoros, încât i-a plătit 2,7 milioane de dolari şi i-a promis încă 1,9 milioane de dolari. Aldrich H. Ames a fost agentul cel mai bine plătit din istoria lumii, iar FBI-ul i-a dat numele de cod NIGHTMOVER.

Cei 10 agenţi sovietici care au lucrat pentru CIA şi care au fost executaţi, după ce Aldrich H. Ames le-a dezvăluit identitatea, sunt: GTBEEP  (nume de cod în dosarele CIA) – general GRU Dmitri Federovici Poliakov (nume de cod în dosarele FBI-TOPHAT); GTGENTILE – locotenent-colonel KGB Valeri F. Martînov (PIMENTA/FBI), detaşat la Washington; GTGAUZE – maior KGB Serghei M. Motorin (MEGAS/FBI), detaşat la Washington; GTJOGGER – locotenent-colonel KGB Vladimir M. Piguzov, detaşat în Indonezia; GTACCORD – colonel GRU Vladimir Mihailovici Vasiliev, detaşat la Budapesta; GTCOWL – Serghei Voronţov, ofiţer KGB de la Moscova, care a informat CIA despre praful pentru spioni; GTMILLION – locotenent-colonel GRU Ghennadi Smetanin, detaşat la Lisabona; GTFITNESS – Ghennadi Grigorievici Varenik, ofiţer KGB detaşat în Germania; GTWEIGH – Leonid Polişuk, ofiţer KGB detaşat în Africa; GTSPHERE – Adolf G. Tolkacev, cercetător militar sovietic de la Moscova. În urma evenimentelor petrecute în acel februarie 1994, David Wise, un reputat ziarist american şi autor al unor cărţi despre istoria şi operaţiunile secrete ale CIA, concluziona: Cazul Aldrich Ames scoate în evidenţă faptul că CIA, adesea înfăţişată ca o organizaţie secretă care dirijează abil din umbră evenimentele globale, este de fapt o birocraţie obosită, care trăieşte în trecut, poartă ochelari de cal şi este măcinată de carenţe profunde“.

Înţelegând lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, a rolului şi locului informaţiei secrete în actul de decizie privind politica internă şi externă, rămâne de înţeles/neînţeles modul în care au fost sacrificaţi ofiţerii deplin conspiraţi ai Brigăzii „U“. Trebuie menţionat faptul că Brigada „U“ (Ilegali) a fost reorganizată, după 23 iulie 1978, în trei unităţi speciale: 1) UM 0101 care avea sarcini de spionaj în ţările occidentale europene şi Israel; 2) UM 0102 care era responsabilă cu spionajul în SUA şi America de Sud şi 3) UM 0103 care se ocupa de emigraţia română, de Radio Europa Liberă şi de combaterea iredentismului maghiar. Unităţile speciale au fost considerate ca fiind „formaţiuni independente“ în cadrul unităţilor de linie, respectiv o linie specială de muncă: UM 0101 în UM 0199 (care asigura obţinerea de informaţii politice, economice, tehnico-ştiinţifice şi militare din principalele ţări capitaliste europene), UM 0102 în UM 0201 (care asigura obţinerea de informaţii politice, economice, tehnico-ştiinţifice şi militare din principalele ţări capitaliste, din America de Nord şi America de Sud) şi UM 0103 în UM 0225 (care se ocupa de emigraţie şi contracararea activităţilor ostile ale acesteia). Comunitatea de intelligence a Statelor Unite era îndreptăţită legal şi moral să facă absolut orice pentru a-i împiedica pe „ilegalii“ oricărui serviciu de informaţii de-a intra în posesia secretelor de stat ale naţiunii americane. Din păcate, ilegaliiSIE au fost sacrificaţi deliberat dintr-o raţiune de stat care pare mai mult decât îndoielnică având în vedere evoluţia evenimentelor din anii ꞌ90.

În conjunctura politico-diplomatică şi militară a anilor 1990-1992 şi în condiţiile în care România căuta să iasă din izolarea politico-diplomatică în care se afla, directorul SIE, dr. Ioan Talpeş, a decis, conform propriilor mărturisiri din Evenimentul Zilei, să facă un gest aparte: să lichideze capacităţile statului român de-a obţine informaţii sensibile, secrete, altele decât cele obţinute din surse deschise sau prin canalele diplomatice. Gestul este legat de faptul că domnia sa a decis că România trebuie să urmeze un drum al integrării euroatlantice. Prin 1991, fiind în poziţia de consilier prezidenţial pe probleme de siguranţă naţională i-am prezentat domnului Ion Iliescu, preşedintele României, cum vedeam eu posibilitatea casă ieşim din blocajul general în care nimeni nu discuta cu noi, nu aveam nicio perspectivă. Era evident că eram într-o situaţie în care eram puşi să ne sufocăm în propria condiţie. Sub presiuni interne şi externe. (…) Că singura formulă prin care România poate face ceva este ca ţara noastră să intre în NATO şi Uniunea Europeană, mărturiseşte dr. Ioan Talpeş. Ciudat, nu!? Să fi devenit SIE din acei ani motorul evoluţiilor politico-diplomatice ale României post-decembriste în drumul spre un nou statut geopolitic!?

Şi, totuşi... Adrian Năstase, fostul ministru de Externe al României din perioada 28 iunie 1990- 19 noiembrie 1992, adnota în ale sale însemnări diplomatice: „Încă din decembrie 1989 ne era clar că dimensiunea europeană a politicii externe româneşti urma să devină prioritară. Exista un consens intern, atât politic, cât şi la nivelul societăţii, în privinţa nevoii de a ne desprinde din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, prin ieşirea din Tratatul de la Varşovia, şi, într-o formă sau alta, de a reveni la tradiţiile politicii externe româneşti interbelice, care urmărea ancorarea României la blocul european occidental“.

În acele momente, pe scena relaţiilor internaţionale se desfăşura o competiţie extrem de puternică a ţărilor est-europene pentru atragerea simpatiei şi ajutorului Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a SUA. În condiţiile în care influenţa URSS asupra fostelor state socialiste est-europene începea să se diminueze în mod semnificativ, concomitent cu creşterea forţei economice şi a rolului CEE în noua arhitectură a relaţiilor internaţionale şi de securitate europene, Lawrence Eagleburger, secretarul de stat adjunct al SUA, avea să declare, pe 7 martie 1990, în cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanţilor: „Sperăm că ţările est-europene vor forma grupări regionale şi vom avea nevoie de flexibilitatea necesară pentru a răspunde şi încuraja aceste evoluţii. Credem că asocierile voluntare constituie o cale naturală pentru edificarea de către ţările democratice a unei societăţi civile internaţionale şi pentru depăşirea vechilor neînţelegeri şi dorim să avem capacitatea de a sprijin dezvoltarea unor astfel de asocieri“. Dintr-o astfel de perspectivă putem înţelege faptul că Ungaria şi Cehoslovacia au fost co-autoarele unor iniţiative subregionale, au solicitat aderarea la structurile politice ale NATO (cazul Ungariei), au fost înţelese şi tolerate revendicările teritoriale ale Budapestei în ce priveşte Transilvania, însă un „bloc pro-american“ viabil în Est nu se putea realiza fără România. „De aici şi unele presiuni din SUA asupra României în problema minorităţilor. Cât priveşte presiunile exercitate prin intermediul forţelor de «opoziţie» din interiorul ţării, acestea erau menite să testeze gradul «desatelizării» României“, consemnează Adrian Năstase. Poate că existenţa unor informaţii, chiar şi dintre cele obţinute de ilegalii“ SIE din Occident, ne-ar fi ajutat în perceperea şi înţelegerea pericolelor prezente şi viitoare pentru tânăra democraţie românească.

În prima parte a anului 1990, România avea să fie vizitată de numeroase personalităţi ale lumii politice occidentale: Laurent Fabius, preşedintele Adunării Naţionale a Republicii Franceze (2 ianuarie 1990); Roland Dumas, ministrul de Externe al Franţei (11 ianuarie 1990); Frans Andriessen, vicepreşedintele CEE (14 ianuarie 1990); Hans Dietrich-Genscher, ministrul de Externe al RFG (15 – 16 ianuarie 1990);William Waldegrave, secretar de stat în Foreign Office-ul britanic şi James Baker, secretarul de stat al SUA (11 ianuarie 1990). Pe 30 ianuarie 1990, preşedintele Ion Iliescu semna decretul de numire a primului ambasador al României pe lângă CEE, respectiv Constantin Pârvuţoiu, iar în iunie îşi va începe activitatea Delegaţia Permanentă a CEE la Bucureşti. Prim-ministrul Petre Roman va pune în discuţie, pe 20 februarie 1990, la Paris, perspectiva unui acord de asociere a României la CEE şi, totodată, se va declara de acord cu ideea unei confederaţii europene, propusă de preşedintele François Mitterrand. România va depune cererea de admitere în Consiliul Europei pe 29 ianuarie 1991.

În iulie 1990, Petre Roman, prim-ministrul României, îl va invita pe Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, în România şi va cere agrementul pentru acreditarea unui ambasador român la NATO. Ministrul de Externe al României va menţiona în faţa mass-mediei româneşti, pe 30 iulie 1990, că liderii statului român fac eforturi pentru a-l primi în vizită, la Bucureşti,pe secretarul general al NATO şi de-a stabili contacte diplomatice cu NATO. În octombrie 1990, ambasadorul român în Belgia era autorizat să iniţieze legături formale cu NATO. Pe 23 octombrie 1990, Petre Roman va efectua o vizită oficială la Cartierul General al NATO. Şeful Marelui Stat-Major al Armatei Române, generalul-colonel Vasile Ionel, va efectua o vizită la Cartierul General al NATO pe 13 decembrie 1990.

Preocupările diplomaţiei româneşti în ceea ce priveşte viitorul Europei şi perspectiva relaţiilor României cu spaţiul CEE sunt relevate şi de discuţiile desfăşurate, pe 13 august 1990, într-un brainstorming organizat de către Adrian Năstase la sediul MAE. Ambasadorul Constantin Ene a ţinut să atragă atenţia asupra faptului că, totuşi, nu trebuie să neglijăm relaţia cu URSS, precum şi cu celelalte state foste socialiste. Aderarea la organizaţiile internaţionale existente (Consiliul Europei, NATO şi CEE) şi participarea la asociaţii şi grupări subregionale reprezenta o alegere de evoluţie a României în arena relaţiilor internaţionale care merita să fie luată în considerare. „Nu avem încă o analiză bună referitoare la URSS şi la ceea ce se întâmplă acolo“, va declara Adrian Năstase la acest brainstorming.Ilegalii“ SIE din spaţiul sovietic erau dacă nu inexistenţi, cel puţin ineficienţi. Organigrama CIE din decembrie 1989 nu relevă o astfel de organizare a muncii, însă…legendele acoperă adevărul. Totodată, trebuie menţionat faptul că în eforturile de organizare/reorganizare ale SIE din anii ꞌ90, componenta informativă răsăriteană nu a fost punctul nostru forte astfel încât numai aşa putem înţelege erorile de înţelegere şi interpretare a unei lumi aflată în profundă transformare.

Toate aceste întrebări şi îngrijorări ale diplomaţilor români se petreceau într-un context în care preşedintele George W. Bush, după Summit-ul din Malta (2-3 decembrie 1989), hotărâse să structureze politica externă a Statelor Unite faţă de URSS, după cum consemnează Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott, pe patru principii: „1) să-i ajute lui Gorbaciov să rămână la putere; 2) să-l menţină pe făgaşul «reformei», indiferent cât de vag ar fi fost definită aceasta; 3) să realizeze înţelegeri favorabile pentru Statele Unite, care ar fi mult mai greu de obţinut cu un regim mai dur la Kremlin; 4) să nu facă nicio con­cesie care să dăuneze Statelor Unite, în cazul în care Gorbaciov ar fi brusc răs­turnat de la putere de tradiţionaliştii sovietici“. Şi, totuşi, abia pe 18 iulie 1990, secretarul de stat James Baker l-a informat pe ministrul de Externe sovietic, Eduard A. Şevardnadze, în cadrul întâlnirii de la Paris, că Statele Unite au decis să intensifice contactele cu Boris N. Elţîn, precum şi cu alţi reprezentanţi ai mişcărilor reformiste şi de independenţă din URSS.

La Bucureşti, în cursul dimineţii de 13 august 1990, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, i-a primit în audienţă pe fostul ambasador al SUA la Bucureşti, Roger Kirk, însoţit de Alan Green Jr., ambasadorul în funcţie al SUA. Ambasadorul Roger Kirk se afla în România deoarece dorea să cunoască şi să înţeleagă evoluţiile din România, în condiţiile în care organiza un task force privind România deoarece la Washington era confuzie în ceea ce priveşte România. Ministrul Adrian Năstase va menţiona foarte clar că România doreşte „un dialog deschis şi sincer cu SUA“, iar în ceea ce priveşte Tratatul de la Varşovia „există o tendinţă de a-l duce de la planul militar la cel politic“. În interviul acordat în aceeaşi zi lui Marylin Greene de la USA Today, ministrul de Externe al României va reitera, din nou, că lipseşte un dialog politic la nivel mai ridicat cu Administraţia de la Washington.

În conferinţa de presă comună a miniştrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, din 3 noiembrie 1990, desfăşurată la Budapesta, Adrian Năstase va menţiona foarte clar poziţia şi convingerea României faţă de viitorul Tratatului de la Varşovia. „Tratatul de la Varşovia şi-a pierdut baza, care era ideologică. (…) În aceste condiţii, Tratatul de la Varşovia nu are viitor. Întâi dispare aspectul militar şi apoi celelalte aspecte“, va declara ministrul de Externe al României. Totodată, ministrul de Externe al României avertiza asupra faptului că „trebuie să începem să ne gândim la impactul schimbărilor din zonă şi din URSS asupra structurilor de securitate în Europa“. Trebuie menţionat că pe 6 octombrie 1990, mareşalul Serghei F. Ahromeev, consilierul militar al lui Mihail S. Gorbaciov, menţiona foarte clar că Tratatul de la Varşovia „ca organizaţie militară, îşi va înceta activitatea foarte curând, probabil la începutul anului 1991“.

Dialogul dintre secretarul de stat al SUA, James Baker, şi ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, desfăşurat la Paris, pe 18 noiembrie 1990, relevă faptul că Statele Unite erau dispuse să sprijine viitorul curs al democraţiei din România. În opinia părţii americane, vizita lui James Baker în România, la începutul anului 1990, precum şi ajutorul de 80 milioane dolari, reprezintă dovezi ale sprijinului Administraţiei de la Casa Albă faţă de regimul politic de la Bucureşti, în pofida opoziţiei din SUA. Referindu-se la acest moment de confuzie din percepţiile privind sistemul de relaţii internaţionale, fostul ministru de Externe al României, Adrian Năstase, consemna: „Nu spun o noutate când afirm că şi noi am fost derutaţi, în acele luni care au urmat investirii guvernului Roman, de faptul că nu ne era clar ce se aştepta de la noi şi mai ales care era natura nemulţumirilor unora dintre noii noştri parteneri, mai ales a celor americani“.

În perioada 13-15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia şi Luxemburg, precum şi la Cartierul General al NATO. În dialogul avut cu Frans Andriessen, vicepreşedinte şi comisar pentru relaţii externe al CEE, în seara zilei de 13 februarie 1991, ministrul de Externe al României va menţiona foarte clar că „în această perioadă tulbure din URSS, este foarte important să se transmită semnalul pentru URSS că România aparţine familiei europene“, deoarece „altfel, se dă URSS sentimentul că România este lăsată în zona ei de influenţă“. O astfel de percepţie va genera o imensă nemulţumire şi frustrare în rândul societăţii româneşti avea să concluzioneze Adrian Năstase.

Citeşte analiza completă pe: aesgs.ro