Incidentele de la Sf. Gheorghe şi cultura păcii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pace

În contextul incidentelor de la meciul de baschet feminin dintre Sepsi Sf. Gheorghe şi Universitatea Cluj, disputat ieri 5 ianuarie a.c., şi caracterizat de invective motivate etnic, am decis să public un text mai vechi despre pace.

Înainte însă de a publica textul în sine, consider că este important să relatez succint incidentele de la meciul contând pentru etapa a 17-a din cadrul Ligii Naţionale de Baschet Feminin.

Astfel, la meciul disputat la Sf. Gheorghe, antrenorul echipei Univ. Cluj (Dragan Petricevic) şi jucătoarele sale, au fost înjuraţi şi huliţi de spectatori pe durata întregii partide. Motivul: sportivele clujence, la îndemnul propriului antrenor, şi-au continuat încălzirea în timp ce se intona imnul Ţinutului Secuiesc. Regulamentul Federaţiei Române de Baschet prevede ca înaintea desfăşurării partidelor oficiale să fie intonat imnul oficial al României. Numai că, la Sf. Gheorghe, echipele oaspete trebuie să asculte şi un imn neoficial şi neprevăzut de regulamentul Federaţiei Române de Baschet, imnul Ţinutului Secuiesc.

Iată ce a declarat antrenorul Dragan Petricevic pentru Ziarul de Cluj: „unul este că în regulamentul FRB se spune despre obligaţia sportivilor şi a antrenorilor de a asculta imnul României în poziţie de respect. Apoi pentru că eu consider că fetele pe care le antrenez nu sunt obligate să stea în picioare încă 10 minute şi să asculte un imn care nu este oficial, care nu este de stat românesc. […]Vreau să subliniez, aş fi procedat la fel dacă s-ar fi intonat imnul Bosniei aici în România, eu fiind bosniac. Pentru că acest lucru nu are de-a face cu sportul, nu mi se pare normal ca o echipă să fie huiduită”.

Sunt de părere că tensiunile de ordin etnic, imaginare sau reale, nu îşi au locul în competiţiile sportive, şi, cu atât mai puţin, nu trebuie manifestate gălăgios în public sau folosite electoral. Situaţia internaţională cere calm şi armonie, exemplul Ucrainei şi al intervenţiei Rusiei, în urma unor tensiuni de ordin etnic, fiind un precedent deloc încurajator.

Cultura păcii

„Schimbarea” care a survenit în România odată cu înlăturarea deloc elegantă a cuplului Ceauşescu a aruncat ţara noastră pe extenuantul drum al tranziţiei: tranziţie politică, economică şi mentalitară… Obiectivele guvernărilor post-decembriste au fost şi, din păcate încă rămân, de a democratiza sistemul politic, de a pune în funcţiune o economie de piaţă competitivă şi, nu în ultimul rând, de „a diminua” impactul coliziunii dintre valorile societale vestice şi orizontul mentalitar comunizat al cetaţenilor români.

Tocmai acest ultim aspect era şi este cel mai important, pentru că atât politicul cât şi economicul sunt determinate de predispoziţia mentală faţă de acele idei interzise de regimul comunist dar care asigură stabilitatea şi fundamentează coeziunea unei societăţi. Pentru aproape cincizeci de ani, în locul libertăţii responsabile a fost impusă „libertatea planificată”, în locul solidarităţii umane a fost propagată solidaritatea de clasă iar în locul spiritului antreprenorial a fost preferat cel atonic. Acest proces de sincronizare instituţională, economică şi cultural-civilizaţională a cauzat confuzie semi-paralizantă în rândul cetăţenilor şi dezorientare în rândul oamenilor politici. Atunci când societatea civilă românească se va defini axiologic putem spera să asistăm la dinamizarea sectorului politic şi la eficientizarea celui economic spre folosul unei vieţi sociale temeinice.

Pacea este o stare opusă anarhiei sau instabilităţii sociale şi trebuie definită ca atare pentru a dimensiona şi vitaliza societatea romanească. Imaginea păcii ca alternativă a conceptului de „război” nu are destulă forţă pentru a domoli instinctul conflictual al omului. La nivel internaţional, numărul conflictelor militare (conflictele asimetrice) a crescut după căderea Zidului Berlinului, creştere care denotă că „războiul” ca instrument  de soluţionare a diferendelor umane nu va dispărea prea curând. În ciuda faptului că una dintre taberele care îşi disputau hegemonia geostrategică a dispărut (cea condusă militar de URSS şi dominată ideologic de comunism), frecvenţa conflictelor militare a crescut, constatare care ne trimite cu gândul la ideea că la nivel mondial încă nu s-a putut găsi un numitor comun care să calmeze spiritele agitate.

Dacă vom analiza mai atent situaţia, vom observa că în statele sistemelor democratice riscul izbucnirii unui conflict violent este mai scăzut, în special dacă societatea civilă îşi joacă bine rolul de actor al scenei politice, economice şi sociale. Paradigma culturală modernă atribuie societăţii civile rolul de contrabalansoar al puterii politice şi al influenţei lobby-urilor economice.

Din fericire, deşi societatea civilă românească este imatură şi mai mereu „plecată în concediu”, ţara noastră nu a fost încă martora vreunui conflict civil. Exceptând episodul Târgu-Mureş şi mineriadele, după 1989 România nu s-a confruntat cu dispute violente între grupuri/tabere dispuse să folosească forţa fizică pentru a-şi impune punctul de vedere. Cu toate acestea, există destulă tensiune în sânul societăţii româneşti pentru a constata că persistă acea doză de potenţial belic în stare să declanşeze conflicte violente: permanentizarea ideii de cursă contra conometru pentru menţinerea/obţinerea puterii politice şi/sau economice, clişeele populistoide care legitimează spiritul de castă sau raportul dintre incluziunea şi excluziunea minorităţilor etnice. Dacă mai adăugăm şi situaţia economică deloc promiţătoare, am tinde să credem că ţara noastră este sortită instabilităţii pe termen nedeterminat.

Sunt de părere că pentru a evita prelungirea tranziţiei şi deci a instabilităţii, trebuie să conştientizăm că lipsa armoniei de orice fel, mai ales cea la nivel psihologic, cauzează labilitatea echilibrului social. Această stare devenită aproape endemică împiedică convieţuirea temeinică a societăţii; mai ales a unei societăţi care nu ştie sigur ce este şi unde vrea să ajungă, în care relativismul polivalent incentivează spiritul de frondă sau care are dificultăţi în a-şi descoperi virtuţile şi a preţui modelele. În plus, snobarea vulgului de către mass-media prin promovarea unor personaje sau fapte ignobile dinamitează şi erodează legăturile solidaristice care ar trebui să întreţină spiritul comunitar şi asociaţionist al unei societăţi.

Atât timp cât mentalitatea ceteţeanului român nu va elimina din panteonul ideatic „monologul” şi nu va include „dialogul”, o societate civilă stabilă şi responsabilă nu va putea fi construită. Fără un orizont strategic societal, mediat de „piaţa ideilor”, politica va fi doar un joc steril şi inextirpabil de alianţe de moment iar economia va însemna utilitarism cu iz anti-social.

Travaliul tranziţiei încă nu s-a încheiat pentru că societatea civilă românească încă nu şi-a conştientizat potenţialul constructiv şi, din păcate, l-a exersat latent pe cel abrogativ. Propun să trecem Rubiconul mentalitar/intelectual care ne desparte, să descoperim şi să împărtăşim acele princpii şi valori care fac posibilă coabitarea într-o veritabilă cultură a păcii.

„Războiul” pare a fi cel mai facil instrument destinat soluţionării conflictelor umane. Însă dacă lăsăm armele sau muşchii „să vorbească” în locul nostru, al oamenilor, putem afirma că în loc de pace perpetuă vom avea anarhie perpetuă. Deci haideţi să facem un efort şi să permitem celor de lângă noi să vorbească, să îşi exprime ideile şi gândurile pentru „a închide gura” armelor de tot felul, pentru a calma latura conflictuală a omului şi pentru a o accesa pe cea consensuală.

*material publicat inţial pe LaPunkt (26 august 2014)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite