A existat totuşi o excepţie. Şi această excepţie se cheamă Şerban Orescu. Aflasem despre domnia-sa graţie colaborărilor ocazionale pe care începuse să le aibă la Europa liberă prin 1979-1980. Mai apoi, tot la Europa liberă am auzit că fusese, alături de încă doi sau trei fruntaşi ai exilului românesc, victima unui atentat cu un colet-capcană. Colet despre care se spune că i-ar fi fost expediat de oamenii lui Carlos-Şacalul la ordinul Securităţii române. Mai târziu, din 1981 şi până către mijlocul anului 1995, l-am auzit seară de seară de la microfonul Europei libere. O vreme a fost colaborator extern al unui post de radio unde dorise să lucreze încă de pe vremea când se mai afla în România.

În 1981, în absenţa lui Noel Bernard, grav bolnav, Mihai Cismărescu (Radu Gorun), directorul interimar, i-a încredinţat lui Şerban Orescu Editorialul săptămânal. Cel scris şi citit până atunci de Bernard. Locţiitorul era impecabil.  Dl. Orescu mai putea fi ascultat şi în cuprinsul Actualităţii româneşti unde avea pertinente intervenţii pe teme economice.  Comentariile sale exacte, riguroase, probând un veritabil cult pentru informaţia corectă, erau precum nişte scurte expuneri cu caracter universitar şi dezvăluiau cu argumente cât de păgubitor e amestecul politicului în economie. Cât de devastatoare pentru România e economia politică marxistă, cum nu poate comunismul nici măcar să îi hrănească pe oamenii ce au avut neşansa de a trăi, fără voia, fără acordul lor, într-o ţară în care el, comunismul fusese impus cu forţa.

Directorii americani ai Europei libere nu erau din cale afară de încântaţi ca în emisiunile departamentelor naţionale să se furnizeze prea multe informaţii despre angajaţii postului. Cu toate acestea, dintr-o emisiune de sfârşit de an, una în care Max Bănuş avea obiceiul de a-şi invita la taclale colegii, am aflat că dl. Orescu e doctor în ştiinţe. Asta explica multe, inclusiv caracterul un pic didactic al comentariilor sale. Când într-o ediţie ceva mai relaxată a Actualităţii româneşti, difuzată tot în preajma Crăciunului şi a Anului Nou, cineva, un coleg, cred că Emil Hurezeanu, i-a spus d-lui Orescu cam ceea ce am scris eu mai sus, domnia-sa a protestat, deşi era limpede că nu îi displăcea cu totul caracterizarea.

L-am văzut pentru prima dată pe Şerban Orescu într-un film făcut în sediul redacţiei Europei libere din München de Marilena Rotaru. Era prin 1990, cred. Atunci mi-am dat seama că imaginea pe care mi-o construisem mental despre domnia-sa era foarte aproape de realitate. O eleganţă vestimentară desăvârşită era însoţită de eleganţa vorbirii şi de o politeţe aproape boierească, aristocratică. 

După mutarea sediului Europei libere de la München la Praga, un alt fost redactor şi coleg de emisiune al lui Şerban Orescu, Gelu Ionescu, şi-a publicat amintirile mai întâi într-un serial găzduit de revista 22. Mai apoi amintirile cu pricina au fost inserate în cuprinsul volumului Copacul din câmpie, apărut la editura Polirom în anul 2003. Erau în acele amintiri şi câteva cuvinte despre dl. Orescu: “Pe Şerban Orescu, cu care am stat în acelaşi birou mai bine de un an, l-am admirat pentru ordinea din mintea sa de inginer, dar şi pentru marea sa vitalitate şi plăcere de a gusta viaţa. Sacrosancta sa indiferenţă pentru tot ceea ce nu-i atingea persoana îl făcea de invidiat...Eleganţa sa vestimentară, oarecum retro, model boieresc modernizat, viaţa sa mondenă îi dădeau o notă cu totul aparte în departamentul românesc. ” Citind toate acestea mi-am întărit convingerea că nu greşisem. Convingerea mi-a devenit încă şi mai puternică după ce l-am văzut pe dl. Orescu în filmul lui Alexandru Solomon, Război pe calea undelor, şi, mai apoi, în portretul ce i-a fost consacrat la TVR de Mihaela Crăciun în ciclul Aici e Radio Europa liberă. La microfon…

În 2006, la editura Albatros, lui Şerban Orescu îi apărea cartea Ceauşismul- România între 1965-1989. O cronică jurnalistică foarte temeinică a celor 24 de ani în care România a fost condusă de “geniul Carpaţilor”. O valorificare în pagini de carte a zecilor, sutelor de comentarii scrise şi rostite de Şerban Orescu de la microfonul Europei libere. Am citit volumul, am şi scris despre el în paginile Familiei. Cartea trecea con brio un important test. Acela că avea o existenţă de sine stătătoare, că nu era neapărat obligatoriu să îi auzi vocea autorului, citind-o.

 În 2011, dl. Orescu a mai publicat o carte la editura Vremea. Se numeşte Post-ceauşismul- o tranziţie fără sfârşit. E alcătuită din însemnări şi comentarii ceva mai scurte, dar care au meritul de a proba, fără putinţă de tăgadă, că a fost ceva în neregulă în România de după 1989 şi că acest ceva defect a fost decontat cu asupra de măsură de România şi de români. Am scris şi despre această carte în paginile Familiei.

Şerban Orescu a încetat din viaţă joi, 11 decembrie la München. Acum, când scriu această evocare, îmi vine în minte una dintre secvenţele de final ale filmului Război pe calea undelor. O secvenţă în care apare Şerban Orescu şi în care ne împărtăşeşte convingerea sa intimă că nu a trăit în zadar. Avea, are dreptate.