Nu mai puţin emoţionat pare să se fi dus la DNA şi Dan Voiculescu. Iar imaginea care a făcut cât o mie de cuvinte a fost cea în care acesta a coborât din maşină fără să-şi dea seama că-i lipseşte o lentilă de la ochelarii de soare. „E de la Legea Talionului, ochi pentru ochi”, bravează şi el pe blog.

„Post supus ameninţărilor prezidenţiale”, bravează şi Antena 3, în engleză şi în română, printr-un mesaj difuzat pe ecran în ziua în care patronul era pus sub învinuire pentru complicitate la şantaj.

Bravează toţi. Vorbesc vrute şi nevrute despre ce se întâmplă acum, dar nu suflă unul o vorbă despre ce s-a întâmplat înainte. Înainte ca procurorii să afle de şantajul exercitat de directorul Antenelor, Sorin Alexandrescu, asupra directorului de la RCS/RDS, Ioan Bendei. Mă întreb, bunăoară, cum ar explica ei următoarea afirmaţie a lui Alexandrescu, când îi vântura celuilalt pe la nas „investigaţia jurnalistică” pe care o pregăteau cei de la Intact: „Măi, omul lui Dumnezeu, asta dacă iese, crede-mă ce-ţi spun, în primul rând că vă fute listarea asta, ce vreţi să faceţi voi cu fondurile, ţi-o spun clar! Jumătate dintre ăia la care umblaţi voi la Londra sunt oameni pe care eu îi cunosc”.

Sau asta: când Bendei vrea să afle ce se întâmplă cu „investigaţia jurnalistică” dacă semnează contractul de 7 milioane de euro cu Antenele, ce garanţii primeşte el, Alexandrecu îi oferă garanţiile: „Păi, domnu’... Una - prin documente, şi număru’ doi, v-am zis, dacă suntem parteneri, aia n-are cum să se întâmple nimic, nimic. Sută la sută că nu se mai întâmplă nimic între noi”.

Retorica celor de la Antena 3 se construieşte pe următoarea ipoteză: atâta vreme cât ei sunt de ani de zile duşmani înverşunaţi ai preşedintelui, e de la sine înţeles că problemele pe care le au cu procurorii sunt şi nu pot fi decât rodul răzbunării prezidenţiale – indiferent de faptele pe care ei înşişi le-au comis. Căci faptele există şi nu pot fi negate, ci pot fi cel mult - aşa cum se şi întâmplă - ocultate şi îngropate în retorică. Asta înseamnă că ei pretind un soi de imunitate ce decurge exclusiv din discursul lor împotriva preşedintelui. O imunitate antiprezidenţială, îndărătul căreia trebuie să li se permită să facă orice.

Pe logica asta, orice bandit îl poate înjura pe preşedinte, înainte de a purcede la comiterea oricărei fărădelegi, ca să clameze apoi că anchetarea sa e opera unei răzbunări de la cel mai înalt nivel. Confortabilă idee, mai ales dacă are la îndemână şi un trust de presă care să afirme şi să amplifice acest mesaj…

O discuţie aparte merită fostul şef al Fiscului, Şerban Pop, cel care a livrat Antenelor contractul – dubios, de acord – dintre firma lui Dumitru Dragomir şi RCS/RDS. Din comunicatul DNA, rezultă că acesta nu e învinuit de complicitate la şantaj, cum sunt Dan Voiculescu, fiica acestuia sau Antena 3, ci de furnizare de informaţii şi documente nedestinate publicităţii, de care a aflat în exercitarea funcţiei.

Sunt aici două ipoteze: fie Pop a ştiut că documentele pe care le oferă vor fi folosite pentru şantaj, fie a crezut că vor fi baza unei investigaţii jurnalistice. Procurorii se pare că merg pe a doua ipoteză. Caz în care, la rigoare, Pop ar putea avea legea de partea sa. Căci el poate clama – şi, cu multă indulgenţă, chiar poate primi - calitatea de “avertizor de integritate”. Este definit astfel, de o lege din 2004, acel funcţionar care, încălcând secretul de serviciu, face publice informaţii care denunţă ilegalităţi, iar fapta sa e protejată de lege. Singura problemă a lui Pop în căpătarea acestui statut e faptul că el era însuşi conducătorul instituţiei din care a avut loc scurgerea şi că avea puterea de a investiga relaţia Dragomir-RCS/RDS şi fără mijlocirea Antenei 3.

Rămânând în ipoteza procurorilor, e de presupus că mare trebuie să fi fost dezamăgirea lui Şerban Pop când a văzut că investigaţia pe care o aştepta tot nu apare… tot nu apare… tot nu apare. Iar uluirea trebuie să-i fi fost  totală când s-a trezit învinuit în această afacere sordidă. Nu ştiu câtă încredere a avut Pop în Sorin Alexandrescu când i-a livrat documentele, dar în mod cert n-a mai rămas nimic din asta când a constatat rezultatul. Şi ajungem astfel la cuvântul cheie: încredere. Încrederea pe care un funcţionar onest, un avertizor de integritate, o are în jurnalistul căruia îi încredinţează secrete periculoase.

E de observat că, exceptând câteva site-uri periferice, comunitatea jurnalistică nu a reacţionat la afacerea de şantaj de la Antena 3 în sensul solidarizării cu cei de acolo. E acesta un semn că presa românească, aşa slăbită cum e ea, şi-a mai păstrat resurse suficiente de fler şi onestitate. Aceeaşi comunitate pare să nu observe însă, deşi ar trebui, ce prejudicii uriaşe aduce această poveste viitoarelor relaţii dintre surse şi jurnalişti. Şantajul de la Antena 3 e de natură să submineze serios încrederea dintre cele două părţi. Din păcate, nu vom putea măsura niciodată dimensiunea acestui prejudiciu, căci nu vom şti niciodată câţi oameni oneşti renunţă să contacteze jurnaliştii pentru că nu ştiu ce vor face aceştia cu informaţiile primite. Şi da: libertatea de şantajare dăunează grav libertăţii de exprimare.