Hai înapoi? Despre migraţie şi războiul româno-român

În timp ce o ambarcaţiune plină de refugiaţi irakieni navigând în Marea Neagră sub pavilion turcesc era interceptată în largul coastei româneşti, premierul Tudose lansa o invitaţie de repatriere românilor plecaţi.

Aştept de mult chemarea de acasă. Ce poate fi mai natural decât apelul onest al celor care-şi caută fiii rătăcitori şi ar vrea să-i şi recupereze, ştiindu-i capabili să-şi scoată ţara din mizerie. Dar invitaţia premierului Tudose e cam puţină. Şi cam tardivă. 

„Am convingerea că românii aflaţi la muncă peste graniţe au de ce să se întoarcă acasă, iar experienţa şi cunoştinţele acumulate în străinătate sunt bine primite în domeniile dumneavoastră. Vă aşteptăm cu drag înapoi acasă şi avem încredere că împreună putem contribui la o Românie mai bună!“, afirma şeful guvernului, pe pagina sa de Facebook.

Reacţia mea spontană? M-am minunat. M-am bucurat. „În fine“, mi-am zis, o “invitaţie memorabilă“. La trei decenii după apelul la repatriere a cehilor şi slovacilor, lansat de Vaclav Havel, se încumetă şi un demnitar român, poftim, fie el chiar PSD-ist, să încerce marea cea rece cu degetul de la picior. Apoi, însă, m-am aşezat mai strâmb ca să gândesc mai drept. Mi-am amintit că au mai fost, din când în când, chemări de-acasă. Lipsite însă de substanţă.

Ca om născut pe meleaguri româneşti, alungat, ca iubitor al libertăţii şi ca minoritar, din patria sa cotropită de naţional-comunism şi integrat într-o ţară occidentală care l-a primit ca şi cum n-ar fi fost străin, mi-am văzut reaprinzându-se, în 1990, speranţele. Nerăbdarea crescândă s-a transformat însă cu anii în Godot. Refularea a-nghiţit nădejdea în strigătul de ajutor cerând celor născuţi în ţară sau din cetăţeni români să uite vicisitudinile la care au fost supuşi fără vreo vină. Şi să se întoarcă spre a pune umărul la scoaterea României din mizerie şi război civil. La pacificarea şi reconstrucţia ei.

Între victimele greu de numărat ale acestui conflict pe cale de a se eterniza se numără cele 3 milioane şi jumătate de români plecaţi la muncă în străinătate şi stabiliţi în afara frontierelor patriei, cu tot cu familii care se vor integra. 

„Din mizerie? Fie!“ vei exclama. „Dar din război civil?“ „Da“, voi insista, la rândul meu. Face încă ravagii o conflagraţie româno-română care durează nu de azi, de ieri. În care ţara s-a văzut aruncată de când a acceptat să renunţe la democraţie. Şi care, după ultimul război mondial şi dezastrul comunist a continuat cu iliescism postcomunist, cu indecenţă şi ipocrizie ubicuă, politizare forţată şi crimă organizată, cu o economie sufocată, corupţie generalizată, mancurtizare televizată, minciună universalizată, mafie birocratizată şi sfruntare hiperbolizată. 

Între victimele greu de numărat ale acestui conflict pe cale de a se eterniza se numără cele 3 milioane şi jumătate de români plecaţi la muncă în străinătate şi stabiliţi în afara frontierelor patriei, cu tot cu familii care se vor integra. Sau, poate, asimila, uitând de obârşie, tradiţie şi rădăcini. Fiindcă, potrivit statisticilor Naţiunilor Unite, doar sirienii refugiindu-se din faţa măcelului (parcă fără egal şi fără final) al războiului lor civil mai depăşesc, numeric, masa românilor emigraţi.

Între cei din urmă, potrivit datelor statistice, se recrutează şi cei mai mulţi resortisanţi care au cerut obţinerea unei cetăţenii străine.

Rezultatul? România se mută în vest. Ţara e părăsită anual de un oraş de mărime mijlocie, cu peste 80 de mii de locuitori. La nouă minute pleacă din ţară un român. Pe lista naţionalităţilor, românii îi întrec lejer pe polonezi, aflaţi pe locul trei în ordinea celor mai dornici să emigreze.

Fuga în masă lasă deci ţara fără bună parte din poporul ei. Îi răspândeşte României, în cele patru puncte cardinale, sângele reprezentat de populaţia ei activă. Îi risipeşte resursa esenţială, materia cenuşie de care ar avea nevoie ca să supravieţuiască în complicatele condiţii ale globalizării. Şi îi deschide larg teritoriul evacuat pentru migranţi.

Când prind cheag, aceşti oameni rar se mai întorc. Pentru că nu mai au încredere.

Iar pierderile-s maxime, de vreme ce majoritatea celor care pleacă e alcătuită din tineri dinamici şi cu studii, sau dornici să studieze. Mulţi sunt nu doar în căutarea unui job şi a unei vieţi economic mai bune, ci şi sătui până peste cap de mizeria morală şi materială domnind în şcolile şi universităţile plagiatorilor, în spitalele golite de medici dezabuzaţi, în justiţia asediată de parlamente şi guverne pline de penali.

Când prind cheag, aceşti oameni rar se mai întorc. Pentru că nu mai au încredere. Ca să şi-o recapete ar fi nevoie de net mai mult decât de un apel jenat, lansat fără vreo tragere de inimă pe pagina de facebook a unui premier cu durată de valabilitate potenţial redusă, de vreme ce e la cheremul politic al unui infractor. Spre a şi-o reface ar fi nevoie să se oprească războiul politic româno-român. Dar despre acest război Tudose nu suflă o vorbă,

Iar puterea îl perpetuează veselă. Căci minte. Nu face dreptate. Fură, în schimb, ca-n codru, în loc să construiască şcoli, spitale, autostrăzi.  Nici nu se instalează bine şi sugrumă orice germene de meritocraţie. Dă pensii speciale tăietorilor de frunză, dar îi denigrează pe specialişti şi îi dă urgent afară pe tehnocraţi, pe te miri ce profesionişti, doar pentru că „n-au fost cu noi în contra lui Băsescu“ şi „nu avem puterea cât n-o să controlăm justiţia“.

Sau, cine ştie, pentru că nu au plagiat.

Experţii Naţiunilor Unite notau că România are „cel mai accelerat spor al numărului de migranţi într-un stat neconfruntat cu un război“. Se înşală aceşti experţi. Care cunosc mai bine, probabil, Naţiunile Unite, decât înţeleg România.

Dar nu la contabilitate au dat greş. Ci în a defini războiul.

Petre Iancu - Deutsche Welle