Din această a doua categorie, a celor care vorbesc puţin dar comunică enorm, face parte şi medicul Radu Zamfir. Un om care te uimeşte, nu doar cu aptitudinile profesionale binecunoscute, ci şi prin atitudinea pe care o are în situaţii extreme. I-am urmărit interviul acordat televiziunilor şi am constatat că acest om mînuieşte cu precizie atît bisturiul chirurgical, cît şi bisturiul vorbei. Chirurgul acesta de excepţie îşi căuta cuvintele cu teama de a nu jigni, de a nu întina amintirea sau onoarea vreunui om implicat în această tragedie.

În faţa camerelor de luat vederi vorbea calm şi trist un om care cu foarte puţin timp în urmă stătuse faţă în faţă cu ea. Cu Moartea. Şi se priviseră ochi în ochi. Moarte care îl privea pe el de data asta, spre deosebire de sutele de situaţii în care acelaşi medic era alături de aceeaşi Moarte doar că amîndoi, el şi Moartea, priveau spre pacientul de pe masa de operaţie. Şi de cele mai multe ori specialistul, expertul în medicină îi sufla de sub nas doamnei cu coasa rîvnitul trofeu. Pentru că medicina a ajuns departe prin perfecţionare, specializare şi dotare. Acum, descoperirile ştiinţei le permit medicilor să salveze multe vieţi. Vieţi care fără actuala tehnică ar fi în colecţia de trofee ale Morţii.

Şi privind la interviul acordat de medicul Radu Zamfir, am avut revelaţia unei similitudini între competiţia aproape cotidiană a medicului cu Moartea şi tragica întîmplare prin care el tocmai trecuse.

Doar că de data aceasta medicul era pacientul. Pacient care se afla pe o neobişnuită masă de operaţie: întunecata pădure înzăpezită din Apuseni. De faţă era nelipsita Moarte, care-şi aştepta trofeul.  În plus, pe această ciudată masă de operaţie nu se afla doar un pacient ci şapte. Şi pe toţi îi pîndea Moartea. Lipsea medicul care să încerce s-o păcălească. Asta în condiţiile în care cinci dintre pacienţi erau medici. Doar că acum ei erau pacienţi şi aştepatau, ca orice pacient, minunile pe care medicul este obligat să le facă.

În această operaţie medicul era reprezentat de cei care trebuiau sa-i găsească pe rătăciţii din pădure, pe supravieţuitorii unui accident aviatic. Acest medic ad-hoc, şi am numit aici echipele de salvare, trebuia să folosească tehnica, ultimele descoperiri ale ştiinţei pentru a salva pacientul. Că de-aia a evoluat ştiinţa. 

Numai că toate sistemele radar, gps, gprs, rtls, elt sau cum s-or mai numi ele s-au arătat inutile.

Se părea că de data asta Moartea va cîştiga lupta cu medicul. Medic ce întîrzia să apară şi să încerce să egaleze şansele.

Dar din fericire atunci cînd tehnica s-a arătat inutilă sau mînuită de nişte incompetenţi, s-a activat cel mai eficient dispozitiv: GPS-ul BUNULUI SIMŢ. Aşa a intrat în funcţiune ceea ce nici un aparat nu are: OMENIA.

Nişte oameni simpli au vrut şi au reuşit să salveze nişte alţi oameni, medici şi piloţi aflaţi la ananghie, medici şi piloţi care la rîndul lor voiau să salveze vieţi. Datorită acestor oameni ai muntelui pilotul Răzvan Petrescu îşi va continua viaţa la manşa avioanelor iar medicii Zamfir, Calu, Ianceu şi Pivniceru vor continua să facă minuni. Numai că doamna Moarte şi-a luat tributul.

Şi i-am văzut pe acei oameni minunaţi, aceste radare cu bocanci uzaţi, dar cu nişte caractere impecabile şi priviri curate, plîngînd de ciudă că nu i-au putut salva pe toţi cei şapte răniţi.