Florin Cioabă, „regele inimii” şi moartea sa regală

Foarte afectat de moartea prietenului său, sociologul Nicolae Gheorghe, încercand să ajungă la inmormântarea acestuia, Florin Cioaba a suferit un atac de cord, care i-a fost fatal.

Nu s-a putut vorbi public despre acest fapt, pentru că în cultura rromă tradiţională în care trăia Florin Cioabă nu este permis să vorbeşti despre moarte, când un om este încă viu şi se zbate sa trăiască. Chiar doar evocând-o, se consideră că eşti de partea morţii, ba chiar că o aduci. Asta explică de ce la „rromii tradiţionali”, atunci când cineva este bolnav, rudele şi prietenii vin cu viaţa lor, ca să dea un impuls vieţii celui aflat în suferinţă. 

Prietenul cu care Florin Cioabă s-a înfrăţit prin moarte  a fost sociologul Nicolae Gheorghe, considerat un frate mai mare în perioada anilor ‘80, când îl secondau pe Ion Cioabă (Piţu), în încercarea acestuia de a forţa recunoaşterea rromilor ca minoritate naţională de către statul român. O încercare eşuată atunci, dar mai ales compromisă de Securitate, în care „pactul cu diavolul”, ca şi acum, însemna a căuta o şansă de a-ţi păstra valorile identitare împotriva presiunilor asimilaţioniste ale statului sau stereotipurilor mass-media, în numele unei perpetue socializări fără sociabilitate (un eufemism, pentru a defini specificitatea rasismului românesc!). În viaţă, cei doi au fost un alter ego al celuilalt, ca lideri ai celor două viziuni posibile, în ceea ce este definit ca fiind „integrarea rromilor”: (1) prezervarea valorilor culturii rrome şi (2) modernizarea culturii organizaţionale rrome. Dispariţia acestor doua "voci" autentice şi reprezentative pentru aceste două urgenţe, este o grea lovitură + nu doar pentru rromii din România, ci si la nivel internaţional.

Florin Cioabă a fost un bastion al păstrării valorilor etnoculturale, dar şi al unei modernizări emergente, la fel cum Nicolae Gheorghe era adeptul unei responsabilizări civice şi cosmopolitismului, prin afirmarea drepturilor omului. Uniţi în viaţă şi în moarte, ei lasă moştenire această binaritate, prin care putem fi rromi, dar şi cetăţeni - cu demnitate.

Există o parte excesivă a firii rromilor, în care „dragostea ţigănească”, moştenire din Orientul natal, înseamnă a trăi într-o cultură a inimii, empatiei, într-o fuziune pasională cu durerea, ca în muzică. Dacă prietenul este fratele pe care ţi-l alegi, nu ştiu în lumea asta un exemplu mai emoţionant de prietenie îndurerată ca cea arătată lumii de Florin Cioabă, urmându-şi prietenul în mormânt. Un exemplu care face din Florin Cioabă un rege al inimii, statut pe care nimeni nu i-l va putea contesta.

Aparent paradoxal, mai ales pentru mass-media, importanţa reală a lui Florin Cioabă este de a fi fost un fervent „republican”, prin funcţiile avute, de la consilier judeţean şi preşedinte al  Uniunii Internaţionale a Romilor, la pastor penticostal şi preşedinte al Centrului Creştin al Romilor. Pentru aceste merite incontestabile, i s-a tolerat faptul de a fi “rege”, considerat o obligaţie morală de a păstra “moştenirea” lăsată de tatăl său, “funcţie” de care, de altfel, nu prea făcea caz si care, dupa decesul lui, nu-şi mai are nicio logică.

Deşi, în cvasitotalitate, rromii nu mai sunt „tradiţionali”, este de bun-simţ respectarea valorilor şi reprezentărilor acestor subgrupuri rrome tradiţionale, câtă vreme nu impietează normele de drept, inclusiv utilizarea auto-stereotipurilor, ca „aşteptare anticipată”, fie ca e vorba de „împărat”, „rege”, „preşedinte internaţional”, "regina magiei albe", "regele manelelor", „ministrul judecăţii rromilor” etc. Există si exemple nerrome de "ţigănie", ca megalomanie sau exotism, de la "regele berii", la "regina frumuseţii" şi "regina balului", iar concursurile de "Miss Univers" sau "Miss România" sunt tot un fel de "Miss Piranda" ! Astfel de reprezentări sunt mai degrabă legate de  îmbunătăţirea statutului şi prestigiului social personal, decât de responsabilitatea organizaţională, civică sau etnică - ceea ce nu a fost şi în cazul lui Florin Cioabă.

Dincolo de „exotismul” cvasi-rasist al mass-media despre alegerea altui „rege”, care a transformat deja înmormântarea sa într-un circ mediatic, reala problemă este vacantarea preşedinţiei Uniunii Internaţionale a Romilor, cea mai înaltă funcţie deţinută de Florin Cioabă, care va declanşa in lumea rromilor o criză internaţională dificil de atenuat. O altă pierdere importantă pentru toţi este activistul pentru drepturile omului, a cărui recunoaştere, în România şi în lume, a deschis uşi îndelung blocate.

Nimeni şi nimic nu va putea înlocui prestaţia şi prestigiul lui Florin Cioabă, care, alaturi de sociologul Nicolae Gheorghe, încheie, dureros, o perioadă fastă a Mişcării rrome, in care rolul lor a fost esenţial. Ce este consternant pentru noi, rromii, în receptarea publică a morţii fulgerătoare a celor doi lideri de necontestat, este amplitudinea dezechilibrului opiniei publice româneşti, care ne va impune asumarea unei responsabilităţi de a (re)construi o comunicare publică şi a o face aptă să identifice corect problematica rromă, să destereotipizeze interacţia cu Celălalt / lumea nerromă. Doar blocând ambiguitatea, "identităţile imaginate", promovând o identitate socială coerentă, vom putea impune o imagine reală a situaţiei rromilor din România  şi a limita dezastrul din ultimii ani.

În fotografia de mai sus se poate vedea o superbă expresie de bunatate si iubire a lui Florin Cioabă, zâmbind înţelegător la „mormăielile" obişnuite ale lui Nicolae Gheorghe. Atunci s-a şi botezat Nicolae Gheorghe în ritul penticostal, ca o confirmare a regăsirii frăţiei de credinţă şi reîntoarcerii „acasă", "la rădăcini", la tinereţea când şi-a reconstruit identitatea rromă, în familia lui Piţu (Ion Cioabă), la vremea aceea bulibaş al şatrei de căldărari din Sibiu, în graţiile puterii comuniste, pentru că fusese brigadier la Bumbeşti-Livezeni.

O importantă calitate a lui Florin Cioabă este că nu avea trufie, discuta de la egal la egal cu toată lumea, indiferent de statut şi situaţie materială, ceea ce este chiar o calitate „regală". Dacă, aşa cum zice Cicero în „Despre prietenie”, prietenul este un „alter ego" (celalalt „eu"), „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” a avut la Florin Cioabă o valenţă de empatie pe care puţini oameni în lumea asta au demonstrat-o. Prin credinţa profesată, atât cea religioasă, de pastor, cât şi cea laică, de activist civic, Florin Cioabă a întărit ideea că Celălalt este Aproapele.

Tot respectul pentru Florin Cioabă, cel născut nomad,"la roata căruţei", dar care lasă în memoria noastră statornicia unei vieţi exemplare, o etică a bunului simţ de la care putem invăţa toţi, indiferent de etnie sau statut social! Odihnească-se in pace acolo, in acel "loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu este nici durere, nici întristare", pentru că a fost unul din bunii păstori ai neamului său!

P.S. Deşi pentru cvasitotalitatea rromilor "instituţia regală" nu a avut şi nu are vreo relevanţă, în "certurile dinastice" care vor urma există o singură persoană care, ca şi Florin Cioabă, ar putea "forţa" recunoaşterea simbolică, legitimă, pentru meritele acestei familii în istoria rromilor. Este sora sa, Luminiţa Cioabă, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor, preşedintă a Fundatiei "Ion Cioabă" şi una din fondatoarele mişcării civice a rromilor - o persoană la fel de discretă şi educată ca Florin Cioabă. Invocarea negativă a "tradiţiilor" sau chestiunilor de gender ar fi nu doar contraproductivă, ci ar scoate din discuţie, definitiv, acest subiect.