„Arta nu e o cămară, unde pe un borcan scrie gem de prune, pe un altul, compot de piersici. În artă, toate elementele intră în relaţie cu toate celelalte, totul este important cît ajută la înflorirea întregului.“ Sunt cuvinte pe care le adresez de ani buni studenţilor mei de la Facultatea de Litere din Cluj. În maghiară, dar ce importanţă are?

Niciuna. Caragiale e aproape intraductibil, dar nu pentru că a făcut sau ar face parte din Noua Dreaptă artistică. Sándor Weöres e intraductibil şi el, dar nu pentru că a făcut sau ar face parte din Jobbik. Sper pentru amîndoi.
 
Încă şi astăzi, după ce s-a aflat că Fiul lui Saul a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, am văzut comentarii şi poante amare pe seama faptului că actorul clujean Levente Molnár a fost numit de o parte a presei româneşti „actorul român“. Nu e actor român, şi noi, maghiarii, ne temem să fie numit aşa din cauza dictaturii cînd toţi am fost numiţi „cetăţeni români de origine maghiară”. Într-o democraţie, denumirea asta n-ar fi creat probleme, aşa cum n-ar fi creat nici într-o democraţie bine înfiptă în tradiţie. 
 
Problema naţionaliştilor de pretutindeni este că se gîndesc în nu ştiu ce tabele. Dacă e român, e punct pentru noi. Dacă e maghiar, e punct pentru adversar. Tot aşa, dacă e evreu, nu e al nostru, de parcă evreii din România şi din Ungaria n-ar fi format burghezia oraşelor pentru noi, şi n-ar fi o pierdere pentru noi că i-am persecutat, aşa cum este o pierdere imensă prăbuşirea turnului bisericii din Rotbav.
 
Cred că ar fi important şi uşor de făcut un pas. Dacă vă temeţi pentru ţară, pentru graniţe, pentru Transilvania, pentru orgoliul maghiar, pentru Trianon, temeţi-vă. Dar dacă vedeţi un film bun, nu vă certaţi, nici unii, nici alţii, ce actor e Levente Molnár. E chiar atît de important că Peter O'Toole e irlandez, iar Richard Burton, originar din Wales? Becket e un film bun şi atît.
Talentul nu are naţionalitate. Şi constipaţia nu ajută nicicînd, dar mai ales dacă urmărim o creaţie artistică. 
Lejeritatea nu strică defel. Uitaţi-vă la faţa inundată de o idee fixă a lui Géza Röhrig. Dacă n-aţi şti că e maghiar, nu l-aţi mai urmări? Sau l-aţi urmări mai cu poftă? Urmăriţi camera impecabilă a lui Mátyás Erdély. Imaginaţi-vă ce instrucţiuni simple şi inteligente le-a dat acest regizor, László Nemes Jeles, să obţină de la actori ceea ce a vrut să vadă. Cum a răsturnat talentul toate principiile, instrucţiunile şi preconcepţiile.
 
În definitiv, asta înseamnă să te deschizi în faţa artei. Exact ca în faţa dragostei, de fapt. Să nu ai prejudecăţi. Să fii Capulet de acum încolo. Nu te mai agăţa de familia Montague, încă mai ieri familia ta, ale cărei resentimente agresive le-ai cărat cu tine.
 
Nu vă mai amăgiţi. Talentul nu are naţionalitate. Şi constipaţia nu ajută nicicînd, dar mai ales dacă urmărim o creaţie artistică. Duce numai la frustări şi inepţii. Nu trebuie să vă contactaţi medicul sau farmacistul.