Drept care, în acest moment care precede o criză mondială fără precedent şi care deja reaşează jocurile de putere şi sistemul interconectat de instituţii creat după cel de-al Doilea Război Mondial, fiecare dintre conducătorii naţiunilor relevante pentru alcătuirea hărţii geo-politice de mâine se străduie să prezinte cât mai limpede opţiunile naţionale, etalându-şi atuurile şi ascunzându-şi cât mai bine slăbiciunile în speranţa că va putea profita cât mai tare de cele ale adversarului.

SUA, aflate în zodia Trump, continuă neabătute reprezintă politica de repliere în interiorul frontierelor naţionale, constatând eşecul eforturilor sale enorme din trecut în scopul de a-şi îndeplini datoria presupusă de a acţiona ca unic jandarm mondial. N-a ieşit, dar mulţi au dormit liniştiţi sub umbra confortabilă şi protectoare a „umbrelei de securitate americane“, timp în care au lăsat să şi dezvolte un profund sentiment anti-american, similar acum în Europa celui care s-a înrădăcinat cu furie în teritoriile eliberate de „băieţii buni“, Afganistan, Irak, Siria, Libia fiind doar câteva dintre etapele obligatorii ale unei naraţiuni militare lipsită de glorie. „Dar, băieţi, acum, gata, nu mai suntem naivii clasei – declara ieri Trump în faţa militarilor de la baza Al Asad din Irak. Prezenţa noastră în Siria nu era pe termen nedefinit, n-a fost niciodată vorba să fie una permanentă. Statele Unite nu mai pot rămâne în continuare jandarmul mondial. Nu este drept ca această povară să apese pe umerii noştri. Nu mai vrem să fim exploataţi de către ţări care folosesc extraordinara noastră armată pentru propria lor protecţie. Nu plătesc pentru asta, dar vor trebui s-o facă. Preşedintele Erdogan mi-a declarat că va eradica ISIS din Siria, sau ce-a mai rămas din această organizaţie. Şi Arabia Saudită a promis să finanţeze o anumită dezvoltare economică. Excelent, asta înseamnă că noi nu vom mai avea nimic de plătit...Trupele noastre sunt desfăşurate acum peste tot în lume. Suntem prezenţi în ţări despre care mulţi nici n-au auzit vorbindu-se. Sincer, e ridicol!“.

Şi, evident, preşedintele Trump are de ce să fie şi îngrijorat şi supărat deoarce, după ce ţara sa a cheltuit multe sute de miliarde de dolari pentru a pacifica Irakul şi de a-l transforma într-o zonă de securitate democratică, Domnia Sa, acum în 2018,a trebuit să ajungă acolo, după cum singur povestea, ca într-un teritoriu ostil, într-un avion vopsit în negru şi fără lumini, înconjurat de avioane de vânătoare. Apoi, imediat după plecarea din Irak, sediul ambasadei SUA din Bagdad a fost ţinta unui atac cu arme automate şi cu mortiere, dovadă a insecurităţii generale din Irak şi chiar din Zona Verde a ambasadelor şi instituţiilor guvernamentale, fapt care l-a făcut pesemne pe Trump să anuleze întâlnirea prevăzută cu primul ministru irakian. Şi, dacă mai era nevoie, dovedeşte că operaţiunea americanilor şi aliaţilor lor de „pacificare şi democratizare“ a Irakului este în realitate un eşec de care profită militanţii ISIS sau cei ai foarte puternicei miliţii pro-iraniene la care se adaugă jocul zilnic de facerea şi desfacerea zilnică a nodurilor de alianţe între grupările paramilitare sunite, şiite şi kurde.  Şi cum se putea să fi fost alt rezultat în această nefericită ţară unde asta era harta bazelor militare funcţionale:  

Dar, dacă pleacă americanii, ce se va întâmpla în continuare? Ruşii s-au grăbit să transmită un mesaj clar, spunând că, în termenii respectării stricte a dreptului internaţional, întreaga responsabilitate asupra Siriei trebuie trecută în mâinile guvernului sirian, ajutat în acest sens prin întărirea continuă a capacităţilor sale militare. Numai că, chiar dacă teoretic foarte corectă, afirmaţia rusească este o pură demagogie deoarece nimeni nu crede că, odată triada Rusia-Turcia-Iran părăsind zona cu trupele aferente, regimul Assad va ţine mai mult de o lună sub atacul combinat, ca odinioară, al kurzilor, trupelor din ISIS, Israelului şi miliţiilor Hezollah. Drept care, singurul garanţie reală că situaţia generală ar putea fi ţinută sub control este ceea ce veţi vedea finalizat în următoarea perioadă, adică un mare acord internaţional de pace asupra Siriei, continuare a Procesului Astana şi garantat de preenţa militară rusă în teren. Perspectivă care pare să fi fost destul de interesantă pentru a provoca o mişcare simbolică dar foarte semnificativă pentru reechilibrarea relaţiilor de forţă din zonă:  Emiratele Arabe Unite (apiat major al SUA şi Israelului), după o perioadă de opt ani de la ruperea demonstrativă a relaţiilor diplomatice cu Siria, redeschide acum ambasada la Damasc „în scopul de a scădea riscurile de interferenţă regională în problemele Siriei arabe“.

Este limpede că americanii au lăsat liber terenul de vânătoare, iar cei care cunosc mentalitatea conducătorilor din ţările Orientului Mijlociu, ştiu că aceştia sunt mai mult decât impresionabili de o desfăşurare de forţe care să arate, în momentul respectiv, cine are, cum spunea cineva, că “rachetele mele nucleare sunt mai mari decât ale celuilalt“. Show? Desigur.

Dar, în acelaşi timp, compoziţie în dulcele stil clasic al Războiului Rece destinată urechilor micilor dictatori ad vitam din zonă care să să afle, pe bază de imagini, ce mai are nou în arsenale fiecare dintre puterile direct implicate în rescrierea hărţilor de influenţă regionale. Şi aşa se face că tocmai acum atât ruşii ,cât şi turcii difuzează semnale corespunzătoare de forţă.

Ruşii anunţă testarea cu succes a două tipuri de arme alese pentru a fi făcute publice tocmai deoarece trimit un semnal de superioritate maritimă şi terestră.

Maritimă prin testarea reuşită a dronei submarine cu POSEIDON cu propulsie asigurată de un mini-reactor nuclear, capabilă să acţioneze cu mare viteză (110-130 km/h) la adâncime de 1000 m, extrem de dificil sau chiar imposibil de detectat cu ajutorul sistemelor sonar actuale şi care transportă o torpilă cu o capacitate de 2 megatone echivalent TNT care ar putea să declanşeze un tsunami devastator cu o înălţime de 100 m, lucru posibil datorită efectului de amplificare produs de fundul mării. Ceea ce corespunde misiunii sale de bază, aceea de a ataca şi distruge baze navale strategic fortificate.

Lansare drona POSEIDON

La asta se adaugă testarea cu succes – salutată de Vladimir Putin drept „cel mai bun  cadou de Crăciun“ – a rachetei hipersonice AVANGARD care, lansat din sud-estul Rusiei, a lovit cu succes o ţintă aflată la 4000 de kilometri, în Peninsula Kamceantka, fiind o armă din categoria nuclear strategic, capabilă să zboare cu o viteză de 20 de ori mai mare decât cea a sunetului şi destinată anihilării sistemelor de apărare antiaeriene şi antirachetă.

Racheta AVANGARD

În fine, Turcia a difuzat înregistrarea video a testului reuşit cu boma multi-funcţională MK-4B folosind prima instalaţie HABRAS (Warhead Rail System Dynamic Test Infrastructure), armă care atinge ţinta cu o viteză supersonică (1.850 km/h)  şi care a distrus o ţintă din beton ranforsat, adică tipul de construcţie care poate adăposti instalaţii militare sau centre de comandă. 

Pregătiri de război? Posibil. Dar, mai degrabă, sper, demonstraţii pentru a impresiona jucătorii din zona Orientului Mijlociu dar nu numai, pentru a le spune că pieţele de armament performant sunt deschise şi, poate, costă mai puţin decât altele şi sunt chiar mai interesant de achiziţionat deoarece vin cu o mentenanţă făcută la nivelul salariilor din Rusia sau Turcia.

Donald Trump are dreptate: ne-am trezit brusc în care se transmite pe faţă, la modul cel mai deschis, că securitate poate fi asigurată contra cost, precum făceau odată imperiile pentru micile puteri.

Şi cu principiile ce ne facem? Întrebare dovedită greşită deoarece, în final, şi coada sus, tot cu bani se ţine. Dacă nu, nu.