Fiţi buni cu cei din jurul vostru, aşa cum este Dumnezeu cu voi în fiecare zi! 75 de ani de la eliberarea din Auschwitz-Birkenau

În august 2016 am vizitat pentru prima dată lagărul morţii de la Auschwitz. Mi-a fost de ajuns doar o singură privire către bolta mare de la intrare ca să înţeleg că Dumnezeu a plâns mult, atunci când oameni creaţi de EL au exterminat alţi oameni creaţi tot de EL.

„Arbeit macht frei” sau „Munca te face liber” avea să fie începutul sfârşitului pentru peste un milion de oameni, majoritatea evrei, romi şi sinti.

De la primul pas pe pământul care îşi plânge si acum suferinţa sufletelor ucise cu bestialitate, te cuprinde o tristeţe adâncă. Lacrimile încep să curgă şi nu se mai opresc. Prin miniaturi şi machete expuse în clădirile devenite muzeu pentru vizitatori, ţi se arată scene ale gazării, ale morţii, iar mintea începe să îţi proiecteze dureros iadul oamenilor nevinovaţi. Tone de păr smuls pe viu din capul femeilor sunt expuse ca o amintire puternică a masacrului comis de nazişti.

Am încercat cu greu să mă stăpânesc, să îmi controlez sentimentele, însă am cedat atunci când am văzut o poză agăţată pe un perete. O poză în care o mamă aşezată în genunchi îşi strângea tare la piept pruncul. În josul pozei scria aşa: mamă, o sa ne doară când ne vor ucide? Nu, mama, e ca atunci când dormi. Sunt tată şi încă mă încăpăţânez să cred că ştiu ce era în sufleul femeii, dar nu e aşa deloc, căci cine poate înţelege vreodată ce este în sufletul unei mame care ştie că o să îi fie ucis pruncul.

Copii, femei şi bărbaţi şi-au lăsat sufletele sfâşiate de durere în zgârieturile adânci din zidurile groase de beton ale camerelor de gazare, zgârieturi făcute cu mâna goală, în ultima lor încercare de a cere îndurare.

Au lăsat astfel, pentru generaţii întregi, moştenirea celei mai întunecate perioade a istoriei noastre recente, cerându-le parcă tuturor celor care aveau să treacă pragul muzeului de la Auschwitz şi nu numai să îşi amintească, să nu uite şi să nu mai repete niciodată greşeala superiorităţii unei rase umane.

27 Ianuarie este Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului. Cu această ocazie, Parlamentul European s-a întrunit la Bruxelles, pe 29 Ianuarie, într-o ceremonie oficială dedicată amintirii victimelor Holocaustului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Naziştii au ucis milioane de persoane în lagărele morţii. Peste cinci sute de mii au fost romi şi sinti, un sfert din numărul lor total de la acea vreme. La Auschwitz se estimează că au fost ucişi 19.000.

Pentru prima dată în istoria comemorărilor organizate de Parlamentul European, singurul supravieţuitor sinti, Zoni Weisz, a fost invitat special în Plenul Parlamentului, la ceremonia din 29 ianuarie. Mai mult decât atât, în semn de recunoaştere a holocaustului romilor, Parlamentul European a dedicat un eveniment specific de comemorare, pe 28 Ianuarie. Preşedintele Parlamentului European, David Sassoli, alături de Comisarul European pentru Egalitate, Helena Dalli, a deschis ceremonia.

M-aş bucura să prind ziua în care acea credinţă fundamentală care spune că toţi ne-am născut egali şi că fiecare dintre noi poate arăta dragoste şi înţelegere pentru ceilalţi o să devină piatră de temelie a societăţii noastre. Nu ştiu dacă se va întâmpla, dar sper ca măcar cei doi copii ai mei şi alţii ca ei să nu sufere din cauza culorii pielii lor.

Nu trebuie să judecăm pe nimeni pentru cine sau ce sunt, iar dacă totuşi o facem datorită unor prejudecăţi alimentate de societatea în care trăim, ar fi bine să încercăm să ne punem în situaţia celor pe care îi judecăm şi să ne întrebăm cum ne-am simţi dacă am fi în locul lor.

Aceasta trebuie să fie lecţia pe care trebuie să o învăţăm în urma uneia dintre cele mai întunecate epoci din istoria noastră.

Amintirea ororilor din trecut trebuie să ne motiveze, să ne întărească să facem ce trebuie, să fim mai buni unii cu ceilalţi, aşa cum este Dumnezeu cu noi în fiecare zi.