Final de aventură în ţara canibalilor

Final de aventură în ţara canibalilor

Hanna Bota şi-a încheiat periplul în Vanuatu, din Oceania, unde a studiat comportamentul celor mai primitivi dintre oameni. Cred încă în spirite, umblă aproape goi şi delicatesa celor mai multe triburi este o şopârlă. Aşa i-a descoperit pe ultimii „canibali“ scriitoarea Hanna Bota. 

Citeşte şi
O româncă în ţara ultimilor canibali

După câteva zile petrecute în Port Vila, capitala arhipelagului Vanuatu, Hanna Bota a făcut o incursiune în satele tradiţionale - „o zonă în care intervenţiile civilizaţiei sunt minime“.

Înainte de a pleca spre teritoriile izolate de pe cea mai mare insulă din Vanuatu, Espiritu Santo, în satele locuite de triburile kiai şi agay, clujeanca mărturisea că ştie cu exactitate ce o aşteaptă: „Oameni fără haine, fără unelte şi fără scriere. Eu ştiu că mai sunt, doar pentru ele am venit, şi voi intra treptat în lumea necivilizată“.

Oamenii munţilor

Drumul către această parte, mai puţin ştiută a lumii a fost mai greu decât se aştepta Hanna. „Ştiam că urcuşul va fi greu, dar credeam că kiaii mă vor aştepta la baza muntelui. Surpriză! Nu ne aştepta nimeni. Poate că încurcaseră data, oricum nu sunt foarte în clar cu trecerea zilelor şi a săptămânilor. Eram împreună cu Yanpakar, ghidul care mă însoţea. Yanpakar era desculţ, ca toţi vanuatezii în călătorii montane“, a povestit clujeanca.

Condiţiile de cazare nu au fost chiar cele mai comode. „Coliba mirosea puternic a fum şi a mucegai, se vedea afară printre beţele de bambus clădite transversal cum bate ploaia şi vântul, păturile şi salteaua pneumatică erau umede. M-au chemat la masă, mi-au dat într-o farfurie, fără lingură, ceva alb şi lipicios, ca două găluşte într-un sos de lapte de cocos.

Eram ca la test: mă priveau toţi, îi puneau întrebări lui Yanpakar, el mânca aceeaşi mâncare lipicioasă fără să văd pe faţa lui vreo umbră de neîncredere. Am încercat şi eu, dar mi se învârtea în gură şi nu puteam s-o înghit. Le-am explicat că e bun, dar sunt atât de extenuată că nu pot nici să mănânc. Au înţeles, au râs. Apoi iar au râs“, a mai povestit doctorul în antropologie.

„Rar au parte de câte o şopârlă“

Satele kiai sunt răspândite în cea mai greu accesibilă zonă a Insulei Espiritu Santo, zona munţilor din jurul vârfului Patunisia. În tot acest areal sunt răspândite zeci de sate kiai şi agay care, fiind prea izolate, nu au avut parte de eforturi de încreştinare. Credinţele lor sunt încă cele ale părinţilor şi străbunilor lor închinători la spirite.

Maliu, şeful de trib, i-a povestit clujencei despre cât de grea e viaţa oamenilor de la munte. Greutăţile cu care se confruntă sunt cât se poate de vizibile: sunt goi, bărbaţii poartă doar „sapsapele“, o fâşie de pânză care acoperă zona genitală, iar femeile îşi acoperă tot zona genitală cu o legătură de frunze de „ngaria“, care atârnă în faţă şi în spate ca o fustă, dar coapsele şi şoldurile sunt lăsate libere, la fel bustul.

„Tuşesc cu toţii, cred că o mare parte dintre ei au tuberculoză, nu-i de mirare în condiţiile în care trăiesc şi cu alimentaţia foarte puţin diversificată. Mănâncă doar rădăcini de taro de trei ori pe zi, asezonate cu nişte frunze verzi cărora le spun varză de insulă, rar au parte de câte o şopârlă, au şi câteva găini în curte, dar ce înseamnă asta la întreg clanul?“, a mai spus scriitoarea.

Aşteptată să se întoarcă

Hanna Bota, din Cluj-Napoca, este doctor în antropologie şi se documentează pentru un volum de non-ficţiune, care se va numi „Ultimul canibal“. Potrivit majorităţii antropologilor, în Vanuatu s-a înregistrat ultimul caz de canibalism cunoscut, în 1969, pe insula Malekulu. Clujeanca a plecat spre Vanuatu la începutul lunii octombrie şi este aşteptată să se întoarcă la Cluj în aceste zile.