Fabule europene. Prim-miniştri „penali“ şi republica bananieră

Ayrault şi Ponta

S-a întîmplat în Franţa. În 2013, Jérôme Cahuzac, ministru de finanţe în guvernul lui Hollande, a fost acuzat de jurnalişti de investigaţie că deţine un cont bancar nedeclarat în Elveţia. Clamându-şi, congestionat la faţă şi cu voce sugrumată, inocenţa, în momentul în care justiţia a început o anchetă pentru spălare de bani şi fraudă fiscală, ministrul şi-a dat demisia, „pentru buna funcţionare a justiţiei şi a guvernului“.

Voi lăsa deoparte fondul moral al problemei – cum este posibil ca un politician (de stînga! dar putea fi şi de dreapta…) să accepte, în faţa propriei conştiinţe, postul de gardian al bugetelor şi al impozitelor într-o ţară în criză, el salvîndu-şi în acelaşi timp de la impozitare bani nedeclaraţi? Ne vom mira doar „estetic“ în faţa afacerii Cahuzac,ca în faţa realităţii care întrece, o dată în plus, imaginaţia oricărui fabulist de geniu.

Dar să vă povestesc, mai bine, o altă fabulă, „pe invers“.

Cînd un politician care-a călcat cu stîngul şi-a terminat treaba cu justiţia, poate deveni şi prim-ministru.
Sans blague!

S-a întîmplat tot în Franţa. Actualul preşedinte François Hollande a promis în campania electorală că nu se va înconjura de „persoane judecate şi condamnate“ dacă i se va da Franţa pe mână. Vă amintiţi, înainte de carismaticul Manuel Valls, primul prim-ministru numit de Hollande imediat după ce a cîştigat alegerile din 2012 a fost Jean Marc Ayrault. Jean Marc Ayrault (foto) a fost premierul Franţei în primul guvern Hollande de pe 15 mai 2012 pînă pe 31 martie 2014, cînd şi-a dat demisia.

Cu soclul bine înfipt în pământ al unei experienţe politic administrative masive în amonte, Ayrault n-a făcut pe eroul şi a fost un prim-ministru destul de şters, uşor de uitat. E posibil ca şi din cauza acestui fond prea puţin glorios al înaintaşului său, Manuel Valls să pară astăzi că străluceşte cumva peste medie. Dar asta e altă poveste.

Povestea de faţă e despre Ayrault care ajunge prim-ministru după ce a fost condamnat pentru…corupţie. Dacă nu cumva vă povestesc de fapt despre o ţară în care justiţia e lăsată să-şi facă treaba, oamenii (căci şi politicienii sunt oameni) i se conformează, şi viaţa merge înainte. O ţară aşezată, deci, un stat de drept, nu o republică bananieră.

Junele Ayrault, după studii de germanistică şi militantism socialist, ajunge să fie, în 1977, cel mai tînăr primar din Franţa al unei localităţi cu mai mult de 30.000 de locuitori. Avea 27 de ani. La nici 40, Jean Marc Ayrault este ales primar al unui oraş important din Franţa, Nantes, şi asta pentru vreo 12 ani sau patru mandate consecutive.

În 1995, primar deci fiind la Nantes, instituţia pe care o păstoreşte se gândeşte să atribuie un contract de cîteva bune milioane de euro (bani de la stat) unei societăţi comerciale (privată) care trebuia, în schimbul puhoiului de bani publici, să tipărească jurnalul municipal. Contractul s-a încheiat fără licitaţie prealabilă, un mic favoritism fără vină, o servire din punga generoasă a statului pe ochi frumoşi. În 1997, Jean Marc Ayrault a fost condamnat la şase luni cu suspendare şi la o amendă de 4.500 de euro, pentru favoritism. Judecătorii n-au ajuns la concluzia că primarul s-ar fi îmbogăţit personal în urma afacerii sau că şi-ar fi finanţat propriul partid.

Numit  prim-ministru de către Hollande în 2012, deputatul-primar de Nantes, Ayrault a primit muşcăturile dreptei din opoziţie (nimic nou în moravurile politicii) care i-au scos rufele murdare juridic în stradă. Nu, fiţi pe pace, nu de asta şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru Ayrault în 2014.

Pentru că în Franţa legea e respectată şi în literă şi în spirit, duşmanii politici care voiau să-i rescoată petele la lumină au trebuit să închidă gura şi să respecte dreptul  la „uitare“. Codul penal prevede în Franţa că orice persoană condamnată poate beneficia de o reabilitare, în funcţie de infracţiunea comisă şi dacă n-a mai primit o altă pedeapsă între timp. Ceea ce s-a întîmplat în cazul lui Ayrault: cum pentru „favoritism“ a primit o pedeapsă inferioară unui an, cu suspendare, după cinci ani reabilitarea a devenit şi posibilă, şi efectivă.

Cariera sa politică a continuat, Ayrault a devenit pentru doi ani prim-ministru al Franţei în primul guvern Hollande. Demisia pe care şi-a dat-o în 2014, după ce Partidul Socialist aflat la guvernare a suferit o înfrîngere ruşinoasă în alegerile municipale, se înscrie într-o logică a onoarei politice:

ai pierdut alegerile fiind la guvernare? Păi, demisionezi…

Tehnic, aş putea fi incriminată pentru faptul că am readus în văz public fostele daravele cu justiţia ale fostului prim-ministru al Franţei, pentru că nerespectarea „dreptului la uitare“ al unei persoane reabilitate de justiţie poate constitui o infracţiune. Povestea de faţă e însă doar o fabulă pentru a putea savura frumuseţea unei constatări…utopice: într-un stat de drept e de la sine înţeles că un primar sau un prim-ministru îşi rezolvă mai întîi problemele cu justiţia pentru a-şi putea mai apoi eventual continua, cu seninătate, cariera politică şi viaţa.

În loc să iasă bărbăteşte în arena justiţiei, şeful guvernului român a preferat să-şi numere bilele albe şi bilele negre, aruncate umilitor de cei care-l iubesc de frică şi de cei care-l urăsc de frică. Mesajul subînţeles e şi mai umilitor, pentru că trimite la o impotenţă (politică) reciprocă:

„Republica bananieră pe care o conduc nu merită examenul meu de conştiinţă”.

Cu alte cuvinte, ne merităm unii pe alţii.